Cred într-o singură iubire așa cum cred în faptul că universul este format din galaxii și că extratereștrii există cu adevărat.

Cred că metafizica timpului a fost inventată de indienii Sioux când se luptau cu Apașii. Atunci s-a inventat crima contra timp și oamenii au început să vadă dincolo de trup și de secundă, de peșteri și lacuri, de fețe și umbre, de veselie și ură, de toată urâțenia omenirii și pierzania fericirii.

M-am născut din moarte și viața mi-a acoperit simțurile cu cenușă.
Am adormit la marginea visului ca un copil de diamant. Apoi m-au uns cu mir și am devenit Dumnezeu. A doua oară.

Acesta este un text experimental și așa este și viața voastră. Un mare și adevărat experiment. Oricât am vrea noi ca totul să fie perfect, nu va fi niciodată, pentru că perfecțiunea nu există. Suntem doar noi, marionete capabile de experimentare și glume. Ne punem măștile pe rând și râdem unii de alții, ca la cinema sau teatru. Ce bine ar fi să fiu în locul tău, să știu ce simți acum, să îți simt lacrimile sărate curgând peste obrajii fierbinți, să se amestece cu cuvintele pe vârful limbii și apoi să le înghiți ca pe o apă vie. Să îți vină să râzi apoi de propria suferință și să o iei de la capăt. Cine e capabil de atâta suferință și cine vrea să fie în locul meu când sufăr? Poate tu?

Am aruncat banii pe drum. Un cerșetor a venit și i-a ridicat. A doua zi a murit beat. Nu cred în bani, așa cum nu cred în dragostea cumpărată. O iei de pe drum și a doua zi moare.

Viața este un experiment sadic menit să te verifice din cap până în picioare ca un test medical, zi de zi, oră de oră, secundă după secundă. Te verifică când ești copil, când dai prima oară din picioare, când spui prima oară „Mama!”, când plângi la prima suferință, când râzi apoi simpatic că totul este bine și poți dormi în sfârșit. Viața este un experiment al oamenilor între ei, sortiți la experimentare veșnică cu ceilalți până când au epuizat toate variantele de experiment. Apoi cineva va veni și ne va conduce în altă cameră.

Am căzut din pat într-un cuvânt greu și nu m-am mai sculat. Apoi lumea a început să se învârtească în jurul meu și universul a devenit satelitul meu.

Sunetul țipătului tău m-a trezit din somn. L-am cules din ureche, l-am suflat bine de înțelesuri și am început să descifrez secretul lumii-dincolo de țipete stă un singur adevăr. Suntem singuri. Încă nu credem că trăim împreună. Încă fugim unii de alții. Disperați până la lacrimi de când ne naștem și până când murim. Plângem pentru că dincolo de noi nu este nimeni. Ecoul face înconjur pământului și suferința scurmă prin pământ. Ne îndoim din vine, din sânge se scurge o picătură de apă și devenim una cu mineralele. Unde fugim?

Te-aș păstra într-o cameră de sticlă cu pereți groși de gheață ca să te uiți mereu la mine chiar și după ce ai murit. Tristă este povestea ta, strigoi-copil, dar te iubesc din toată inima!

Ai trecut prin lumină și foc ca un demon roșu chinezesc, ai sfărâmat cu pumnii tăi întunericul timpului, cremenea vieții. Ai coborât în infern și ai văzut suferința nevăzută. Ai suflat aur peste urechile pământenilor. Apoi te-ai ridicat deasupra acestei totalități aberante de momente nesemnificative și ai cuprins între fălcile tale tot ce nu a fost auzit de nimeni. Ne-ai înghițit țipetele și ne-ai sorbit lacrimile, veacuri de-a rândul, apoi ai suflat aur peste sufletele noastre. Te merităm oare, suflet străin?

Experimentăm. Iubim și urâm. Apoi lumina se desface în două timpuri și surzenia ne zdrobește neputința. În inima lumii stă o singură dragoste. Ne hrănește pe noi toți în urâțenia noastră mică, apoi ne transformă în victime ale fericirii și nemuririi. Asasinii timpului devin copii-strigoi. Și vântul interstelar ne răscolește gândurile printre mii de stele albastre, reci ca niște formule. Am trecut printre ele și ele au vorbit pentru noi. Apoi liniștea cosmică a trecut prin timp, formând ecoul veșnic. Tu cine ai fost?