Poeții și prozatorii au făcut în timpul regimurilor comuniste din Estul Europei destule compromisuri, îndeosebi pe plan strict artistic, mulți doar ca să redebuteze după o lungă perioadă de ostracizare, fiindu-le luate drepturile publicistice și editoriale. Ion Caraion nu a făcut rabat de la calitatea întregii sale opere publicate, în niciun articol, în niciun text literar. Bineînțeles, nici în Eseu – volumul din 1966, datorită căruia a reintrat în cărți ca mare poet. Un poem precum ”Dimineață în munți” din acest volum, prin tema sa pseudo-cinegetică, începe, ca în catilinarele lui Cicero, de-a dreptul protestatar: “O adiere rară... o șoaptă... o ieruncă –/ și până când mistreții să știe cine-aruncă/ prin somn, în ei, cu spaime, din sluta tihăraie/ (când fiecărei ramuri sta inima să-i saie),/ sub pietre și lut galben s-a pripășit mezină/ întâia presimțire de țăndări de
lumină.”[1]
În epoca postbelică, autorul acestor versuri a devenit cel mai prolific scriitor din grupul “Albatros”, renumit și peste hotare. Doar Marin Preda, în proză, sau Marin Sorescu poetul și dramaturgul au fost la fel de cunoscuți în afara țării. Ca poet, eseist și publicist, Ion Caraion supraviețuiește interzicerii sale de către cenzura comunistă (1947-1966), nu doar prin voga creațiilor din volumele publicate încă din prima tinerețe, ci prin cuvântul său viu, lucid, percutant, precum și prin fronda bine argumentată, pe care nu se străduia s-o ascundă, ci o punea în circulație în orice context socio-politic. Fiind printre ultimii deținuți politici rămași neracolați de Securitate, Ion Caraion nu și-a vândut ușor haina nepătată centurionilor morții. Se spune că mâinile ofițerilor care l-au prelucrat ca informator transpirau mult, ba chiar tremurau în momentele când poetul era forțat să le dea declarații. Ei
primeau din partea lui Artur (alias Stelian Diaconescu) tot prisosul datelor neesențiale. În poemul “Medalionul lichenilor”, distihurile sunt tot atâtea ironii acide la adresa ofițerilor care-l filau, întocmai moliilor sau fluturilor de noapte, ținându-se după scriitor cum vedea o nouă lumină : ”Fluturii mei, fluturașilor,/ vă cunosc după urmele pașilor.// Mă uit : dealurile, câmpia./ Ni i-a pustiat ceața și ni i-a…// Orizont obscur/ reașterne-li-se-n jur,// Pasărea nopții nu știe:/ apa mea a murit. Apa vie.// Și copacii de coșmar și de tuse/ nu se mai lecuie, nu se.// Muma-pădurii, de peste/ tărâmuri, s-a puit în poveste.”[2]. În Istoria critică din anul 2008, Nicolae Manolescu consideră Aventurile lirice și Nevoia de cercuri ale lui Geo Dumitrescu o adevărată omologare estetică a proletcultului anterior. Însă “Macaralele” și “cangurii” lui Geo Dumitrescu au avut același rol de parodizare a
realismului socialist. Resursele parodice ale lui Caraion sunt introduse constant în lexicul liric, printr-un cod protestatar ușor de ghicit, încă din acest volum de pamflete mascate, Eseu.
În anul 1972 criticul Al.I. Ștefănescu publică un lung comentariu asupra Dicționarului de literatură română contemporană al lui Marian Popa. Acest dicționar, după denumirea editurii la care apăruse, este intitulat de Al.I. Ștefănescu “Dicționarul Albatros” – cum a fost denumit mai apoi și Dicționarul esențial al scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, apărut tot la editura Albatros. De menționat este faptul că, pe-o pagină întreagă din “Luceafărul”, Al.I. Ștefănescu îi combătea și pe Marian Popa, dar și pe Zaharia Sângeorzan, cel care încă periodizează “marxist” istoria literară postbelică în patru etape: “a) momentul A. Toma, b) momentul Deșliu-Frunză-Labiș, c) momentul Arghezi – Labiș, plus alți șapte poeți și d) momentul Nichita Stănescu – Mircea Dinescu (plus alți 13 poeți)”[3]. Al. Ștefănescu dezaprobă cu fermitate această grilă
axiologică, criteriul poeziei patriotarde, și propune să fie investigate alte două momente inaugurale ale literaturii contemporane, pe care le unifică denumindu-le “mișcarea poetică” din timpul războiului și imediat după 1944: “Nu trebuie neapărat să fi « trăit » acest « timp istoric » ca să-l poți periodiza « cinstit, fără exces ». Trebuie însă neapărat să fi studiat cu atenție mișcarea poetică respectivă. Atunci afli destul de repede că nu se poate începe cu « momentul A. Toma » ci cu explozia postbelică din care fac parte cel puțin Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Maria Banuș, Miron Radu Paraschivescu, etc. etc., și generația imediat următoare: D. Stelaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Șt. Aug. Doinaș etc., etc. A trece de la acest « moment de vârf » direct la « momentul de astăzi », reprezentat doar de poeții sub 40 de ani (desigur, mulți foarte buni) este de
asemenea a ‘falsifica’ arena poetică românească, fie numai și pentru faptul că poezia lui Eugen Jebeleanu din ultimii doi-trei ani reprezintă o fațetă cu totul nouă, extraordinar de ‘contemporană’, mai tânără și mai inovatoare decât aceea a unora dintre poeții tineri citați de Z.S. Deci, nu-i vorba de un simplu « timp istoric » și pentru a-l periodiza este nevoie de cunoașterea realităților [...]”[4]. Tot în acest periplu publicistic al luptelor dintre criticii anilor 1971-1972, Al.I. Ștefănescu era printre primii care semnalau conflictul tot mai acerb al unuia dintre cei mai mari prozatori de până atunci cu toată lumea literară, Eugen Barbu: “Eugen Barbu a exprimat oral și în scris destule păreri (critice, după părerea sa) despre Zaharia Stancu. [...] Fănuș Neagu a contestat violent o operă interesantă a lui Eugen Barbu.”[5]
Impunerea adevăratului canon literar postbelic a întâmpinat opreliști imense și din partea acestui cerber al “criticii” de-atunci, Eugen Barbu, cel care a întocmit imediat și o istorie literară, Panorama, din 1975, în care îi excludea pe mulți adeversari ai săi, în frunte cu Ion Caraion, din considerente personale, nu estetice, pentru că lui Geo Dumitrescu, lui Mihai (sic!, de fapt Mihail) Crama, Mircea Popovici și Alexandru Lungu le-a rezervat capitole de câteva pagini, apreciative. Și anchetatorii lui Ion Caraion procedau la fel, prin intimidare; constatau exactitatea informațiilor sale, numai că aveau apoi deziluzia că poetul le strânsese, “îndosariase” mnemotehnic de la alți colegi mai “întreprinzători”, mai activi. Cu același zel, ba și întrecându-i cu mult, Eugen Barbu a ținut întotdeauna sabia lui Damocles – de la primele însemnări juvenile din Jurnalul său tinerețe (elaborat însă cu puțin
înaintea de anul 1966, când e publicat) – deasupra grumazului mult mai demn al lui Ion Caraion, vrând să-l alunge definitiv “din literatura română”, după cum a mărturisit victima sa, ajunsă în Elveția după 1981. Nimic nou sau adevărat nu puteau surprinde E. Barbu și ofițerii Securității ca material delațional din partea lui Ion Caraion – decât o reflectare a formei concluzive, sau a propriei lor opinii în oglinda notelor “anti-jurnalului” (cum l-a denumit o singură dată în “Săptămâna” comentatorul lor). Zelul pamfletar al lui Caraion avea chipul Gorgonei în care își vedeau propria nimicnicie și nimicire oamenii Securității. În plus, Ion Caraion făcea umor negru în toate notele informative, dându-le pe tavă sinteza acțiunii calomnioase a unor scriitori foarte compromiși, precum Novicov, Sorin Preda, Eugen Barbu, Sami Damian, Dumitru Popescu, C.V. Tudor etc., pe care-i prezintă în poemul parodic
“Vechime”: “ne ciocăne-n geam. Viscolește cu păsări”, “au dat de-a rostogolul copacii”. Îi aseamănă prin omniprezența lor cuiului lui Pepelea, înfipt în viața cotidiană a celor de la Uniunea Scriitorilor : ”Ca un cui în mijlocul odăii,/ s-a înfipt tăcerea și pândește”[6]. Imbatabil prin sarcasm, Ion Caraion vindea la negustori (celor despre care știa că se vor folosi de farsele lui cu titlul de note informative) pielea ursului din pădure. Păstra, din onestitate, enigma asupra prietenilor și colegilor săi, nemulțumiți de regimul dictatorial: “Clepsidre ori perle risipite pe lac,/ stelele-n cer. Broaștele tac./ Ninge peste adâncurile lumii cu seri./ E ca și când luna și copiii/ ar fi plecat din oraș pentru totdeauna./ Ninge cu adânc și coșmare./ Iar tăcerile au gurile-amare/ ca sinucigașii.” (“Tăcere”).[7] În poemul următor, “Coșmar”, își deplânge astfel racolarea de către organele
securității: “Cu apele-adormite-n mine/ de cine știe câte veacuri,/ mi-au răsărit pe suflet lacuri/ prin care mișună jivine.// În molima și colcăitul/ pieirii certe ce mă-nchide,/ aud cum urlă infinitul/ acestor mari păduri lichide.// [...] Mă-nec în fiecare noapte,/ iar înecații de-altădată/ – frumoși ca fructele necoapte –/ mă iau de mână și-mi arată// cadavre lopătând sub stele/ c-o resemnare ideală”[8]. Îi prezenta pe amicii scriitori ca pe niște inocenți, ori se mira excesiv, informând tardiv – abia atunci când unul fusese deja găsit culpabil, în baza unei calomnieri făcute de alt informator. Povara celei mai mici delațiuni nu putea fi dusă de conștiința ultragiată a acestui om, căruia i se oprise avântul creator și, implicit, ascensiunea intelectuală, socială, politică. Trupul său chircit de cumplita experiență a condamnării la moarte (timp de un an întreg), comutată apoi, în 1959,
la zeci de ani de închisoare – nu avea cum să uite iarăși cangrenarea rănilor organice, osoase, epidermice, făcute în condițiile torturii din minele Maramureșului, penitenciar, tabere de Canal. Se ferea să spună adevăruri care ar fi putut ucide prieteni; întârzia la nesfârșit să își înoiască depozițiile, tocmai pentru că autorii supliciilor lui nu erau pedepsiți.
Făcând abstracție de activitatea sa lirică incipientă (debut adolescentin în “Universul literar” și ”Curentul literar” – 1939), Ion Caraion se remarcă publicând în 1941 la Buzău, împreună cu Alexandru Lungu, caietele literare “Zarathustra”. Era apreciat deplin ca poet când depășise vârsta de douăzeci de ani, datorită primelor trei volume, Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) și Cântece negre (1947), reușind să conducă revista multilingvă “Agora” din care a apărut doar remarcabilul număr din primăvara anului 1947. Ca autor al articolelor “Criza culturii românești” și “Criza omului” (1946), din “Jurnalul de dimineață” al lui T. Teodorescu-Braniște, el teoretizase un program cultural din care se desprinde - atitudine luată și de colegii săi din jurul fostei reviste “Albatros” sau de la “Dreptatea” - repulsia, atacul la adresa poeziei de circumstanță, sau a ideologizării
literaturii, după cum arată Sanda Cordoș în articolul “Criziștii” (1998) din “Vatra”[9]. Eseistica din presa literară a scriitorilor foarte tineri, a acelor (ex)studenți bucureșteni din grupul literar “Albatros”, își propunea să declare toate obiectivele estetice ale unei veritabile mișcări postavangardiste. Nu prea își permiteau încă teoretizări, căci operele lor abia cucereau piața editorială și asentimentele unui public larg fidel. Experimentalismul literar al Europei avea în București un avanpost, iar depoetizarea era mașina de asediere a convențiilor moderniste retrograde din epoca interbelică. Observăm același aplomb, dar și aceeași dreaptă măsură a judecății critice în articolele lui Geo Dumitrescu și Ion Caraion; de exemplu, atunci când ei au aplanat certurile publicistice între poeții refugiului ardelean și confrații încă neexperimentați, în 1943, de la Cercul literar de la Sibiu (Ion
Negoițescu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Șt.Aug. Doinaș). Drept mulțumire, aceștia din urmă le-au aplicat lovitura de grație acuzându-i prin anii 1946-1948 că scriu o poezie foarte decadentă, imorală, agitând lozinci mai vechi, fără nimic din idealul revoluției proletare de-a influența artele.
De-un cult aparte s-a bucurat Lucian Blaga, nu numai la Sibiu, ci și din partea bucureștenilor de la grupul literar “Albatros”, și a lui Ion Caraion în special, după cum reiese din unele amintiri ale lui Emil Manu, intitulate “Semicentenarul Poemelor luminii. Invitație într-un cosmos intim”: “1947, primăvara. Invitat la o caravană de șezători literare în partea de sus a Transilvaniei, m-am oprit pentru o noapte pe străzile de margine ale unui Cluj răvășit de război. Ion Caraion, unul din membrii “caravanei”, îl cunoștea pe Blaga și-și programase chiar o discuție în legătură cu o colaborare la revista Agora, colecție internațională de literatură și artă (în fond mai mult de poezie) pe care tânărul poet o scotea pe atunci la București. M-a invitat să mergem împreună să-l vedem. Am căutat până târziu casa lui Blaga și am urcat scara cu timiditatea unor oaspeți neanunțați dar onești la modul
incantației, scara unei case ce sugera calmul nopților de provincie în care se topea vegetal un anotimp întârziat. Dincolo de ușa care izola apartamentul poetului de lumea de afară a început însă mirajul. [...] Îl credeam un mare singuratec, care poseda o știință bizară și ocultă a singurătății. Dar uimirea mea a întrecut orice limite: Blaga devenise un amfitrion, își nega autodefiniția lirică, era aproape debordant, chiar în discuțiile legate de colaborarea sa. În primul număr al revistei Agora apărea cu aforisme inedite și semna traducerea în germană a două sonete de Eminescu; aici a făcut pe loc o delicată erată comunicând discret redactorului că tălmăcirea era a lui Franyó Zoltán; dar intervenția era așa de inefabil formulată, cu o diplomație de mare intelectual și cu o jenă de poet, încât cuvintele de reproș s-au întipărit mai mult decât o contestație zgomotoasă. Efectele mari ale vieții și
poeziei erau o evoluție a marii lui tăceri. Era un Blaga intim, aș spune terestru, un Blaga care răspundea la telefoane cu formule familiare, dar nu stereotipe; mi s-a părut că era ipostaza cea mai boemă a filozofului.”[10].
Atât în articolele literare, cât și în opera literară răspândită în presa bucureșteană sau provincială, apoi în volumele sale, Ion Caraion propusese ca imaginarul poemelor să evite ordonarea abstractă a impresiilor. Încă din anii ’40 sunt brusc abandonate expresivitatea poeziei prea intimiste, liricizarea excesivă din modernism, dar și unele scorii sau inerții de metodă deficitară specifice epigonilor avangardiștilor, care deja țineau la distanță publicul larg prin șablonizarea formulelor, folosirea sterilă a dicteului automat. Apropierea de obiectul poetic, vizată de către subiectul comunicant din lirica patruzecistă (a unora ca Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Alexandru Lungu, Mihail Crama sau Ion Caraion), se produce prin “plantația concretului” (Ion Pop, Avangardismul poetic românesc) și infiltrarea unei paralele logici, deformante, cu unele implicații suprarealiste. Criticul Dumitru Micu observă
radicalismul revoltei sau insurgenței poetice declanșate de această generație “Albatros”, care va repeta, mai ales prin denumirea ei, atitudinea sfidătoare, nonconformistă a primilor simboliști francezi: “Loc comun romantic, sentimentul singularității, al propriei valori paradoxal neînțelese, reapare, exacerbat la maximum, în presimbolism, « decadenții » francezi socotindu-se, tocmai în virtutea naturii lor imposibile, « blestemate », a « satanismului » lor, niște genii fără asemănare, « albatroși » captivi, supraoameni osândiți să îmbrace condiția zeilor metamorfozați în clovni și cerșetori. Propriu simboliștilor (și pseudosimboliștilor) români, lui Macedonski mai mult decât oricui, acest orgoliu luciferic resuscită cu o violență nemaivăzută în poezia nonconformistă din timpul ultimului război și de imediat după (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, D. Stelaru, Constant Tonegaru, Ben. Corlaciu), autorul
Nopții geniului adresându-se sieși cu apelativul: “Doamne, Stelaru, Cristoase”, iar “mereu lunaticul Benedict” ajungând să-și reprezinte Geneza ca pe o... Beneză, considerându-se adică spiritul universului, Brahma.”[11]
Apocaliptici, poeții de la ”Albatros” oferă publicului lor panoramica imagine sfărâmată a universului, un puzzle de realități redate și în pictura modernă la modul cubist, suprarealist, care trebuie, prin efortul la lectură, să articuleze din nou realul amenințat al normalității, datorită adevăratelor trăiri. Elanul, forța interogativă a imaginilor la Caraion, curajul de-a ataca în eseuri publicistice temele cele mai actuale, ca și vocația schimbării registrului stilistic la fiecare poem, au configurat un model de dăruire tinerească. Grupul “Albatrosului” s-a născut și a dăinuit decenii întregi într-un dialog de conștiință poetică ce menținea profesionalismul, relația colegială, prietenească. Revitalizarea grupului prin revederi și colaborări fructuoase devenise deja regulă, un rit aproape cotidian. “Albatrosul” – cu denumire baudelairiană – începuse să aducă aminte membrilor mișcării
postavangardiste de emblema, alegoria barocă a păsării Phoenix, de renașterea firii lor artistice combatante, în ciuda persecutării de către regimurile politice din 1941 până în 1989. Acești poeți rebeli prin inventivitate și atitudine civică erau Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihail Crama, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu, Alexandru Lungu și Mircea Popovici. Apropiați de grupul literar erau și Dimitrie Stelaru, Virgil Torynopol, Emil Manu, C.T. Lituon, Marcel Gafton, Sergiu Filerot.
În ultimii ani de monarhie, când regimul democratic lăsa loc unui despotism colonizator al comisarilor sovietici în România, efectele strict estetice scontate în poezii de către albatrosiști deveniseră principalul punct de atracție pentru lumea cultivată. Nu putem considera drept perioadă de tranziție literară anii 1943-1947, când I. Caraion își publica volumele de versuri ; baricadele unei noi poezii postbelice, începutul postmodernizării literaturii noastre se prefigurau clar atunci. A fost un moment de răscruce pentru ceea ce se petrecea fast, decisiv, ireversibil în acea poezie română de la mijlocul veacului al XX-lea. Al.I. Ștefănescu, după ce discuta despre poeții canonici interbelici – despre “Cei patru Mari” , Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga, își încheia astfel articolul său din anul 1972 apărut în “Luceafărul” : “Există poeți actuali care duc mai departe, (și nu doar continuă) efortul poetic
interbelic, care sunt originali (față de acesta) care sunt capabili să joace rolul de proximă tradiție pentru tinerele condeie ? […] Este desigur pe deplin posibil ca « tradiții născânde » să poată fi întrezărite și în operele unor personalități din generații mai tinere. Mă refer numai la pleiada din care fac parte Gellu Naum, Ion Caraion, Ștefan Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu, etc., dar și la cea nouă, în care strălucesc Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Marin Sorescu, etc.
Când vorbim de poezia română de azi, prin urmare, printre cei de mai sus, în operele lor, credem că sunt de căutat liniile ei directoare, specificul ei, originalitatea, iar nu în Cei Patru Mari și nici în promisiunile pe care le fac, e adevărat cu dărnicie, condeie foarte tinere. Între poezia ‘de ieri’ și cea ‘de mâine’, critica noastră literară are, cred, datoria să propună cu îndrăzneală acele valori capabile să prefigureze noua treaptă, pe care poezia ‘de azi’ o va adăuga tradiției generale a poeziei românești.”[12].
Generația “Albatros” a avut mult de suferit încă din anii 1947-1948, începutul “obsedantului” deceniu. Mulți scriitori erau tentați să părăsească treptat convențiile modernității literare, spre a face artă cu tendință. O explicație a persecutării mișcării literare a tinerilor din anii războiului, dar și postbelici – când Ion Caraion revine editorial cu volumul Eseu –, o găsim și la criticul Nicolae Ciobanu: “Situate în context istoric-literar, primele cărți de poezie ale lui Ion Caraion au semnificația unui gest insurecțional menit să repună în drepturile lui militantismul poetic ce-și trage sevele din experiențe limită în ordine psihologică și, evident, practică.
Următoarele volume de poezie ale lui Ion Caraion cunosc o mai accentuată implicare a spiritului critic în structuri poematice imaginare de anvergură parabolică. Prin aceasta, acuitatea reflexiei lirice nu se atenuează în vreun fel: dimpotrivă, ieșirea din spațiul experienței nemijlocite duce la descătușarea lavei subtextuale a poemului și astfel amplitudinea lui meditativă se impune atenției cu o mult mai mare pregnanță. Fără a se sprijini întotdeauna pe o riguroasă schelărie epică, cele mai bune piese cuprinse în o serie de volume și de cicluri precum: Târzia din Þara Vânturilor, Cele patru cânturi ale singurătății, Eseu, Dimineața nimănui, Oameni fără basme, au fie alura unor balade imperceptibil apocrife, fie a unor discursuri de largă respirație în care poetul – “ros de timp și de incertitudini” – tinde vădit la esențializarea ideatică a mesajului său”[13].
Procesul evolutiv normal, al depoetizării limbajului, a fost stopat douăzeci de ani prin cenzură. Ca să se reintegreze lumii scriitorilor în anii ’60, Caraion nu trebuie să se conformeze regulilor binecunoscute ale propagandei comuniste, reciclate după indicații venite de la Moscova. Le privește cu o mare scârbă. Acest act de reabilitare a sa ca scriitor, după detenția de unsprezece ani, nu diminuează autenticitatea operei sale, care-i adusese faima încă în tinerețe. Nu va truca unele poeme ca să le apară cenzorilor vremii retorice, ca niște ode. Douăzeci de ani, cât timp nu mai fusese publicat, a compus versuri pe bucăți de saci de ciment în minele de cupru de la Cavnic și Baia Sprie, ori le-a memorat. Cel mai fecund poet albatrosist din anii ’40 și-a luat în serios, și-a programat dinainte actul necesar de a “redebuta” literar. A făcut-o calculat. Detractorii de azi ai lui I. Caraion i-au reproșat că sub
pseodonimul (numele de cod) Nicolae Anatol, apoi de Artur, s-ar afla un cinic, un inuman informator al securității; și ca să nu se stârnească scandal în țară i s-ar fi dat voie să se exileze în Elveția.
Încă din prima sa treime, volumul Eseu stă sub auspiciile subminării unui discurs proletcultist, deretorizat, mult mai sobru decât cel din volumul Aventuri lirice (1963) al lui Geo Dumitrescu. Imediat după reapariția cu volume a celor doi șefi (prieteni) din acest grup de poeți bucureșteni – Geo Dumitrescu și “geamănul” său Ion Caraion – ostracizarea tuturor colegilor de la “Albatros” a încetat definitiv. Ei i-au ajutat, prin acest aparent compromis cu puterea, pe toți colegii albatrosiști interziși, astfel publicându-se, de exemplu, opera completă a lui Constant Tonegaru, cel dispărut aproape martiric, mort de inaniție pe când parcheta odăi într-un șantier.
Prima treime din această carte-experiment Eseu, ciclul “Geneze” nu sună decât parțial strident, retoric, fals, autorul stipulând prin tipărirea de texte descriptive cu tentă socială că poate aștepta reabilitarea sa ca poet. Intenționa să revină în lumea literaturii după ce fusese închis pentru agitații împotriva regimului comunist. Eseu ne apare, și în mileniul al treilea, ca un volum de referință în evoluția poeziei românești. Ion Caraion înfățișează modul în care ar fi trebuit să se recurgă la un lirism de tip obiectiv, după metoda lansată de Georg Trakl, rostind neutru idei, la persoana a treia singular (“al cărui eu personal pare total abolit îndărătul elementelor de reprezentare, și în legătură cu care critica foarte modernă vorbește despre un așa-numit « moi zérologique » – Cf. Julia Kristeva : La révolution du langage poétique”[14]). După ce analizăm atent acea perioadă a culturii
politizate până în 1967, vom vedea în Eseu, prin depășirea magică a tuturor așteptărilor, subtextual, un volum al demonstrării absurdității poeziei proletcultiste. Scurtul poem ”Iarnă” nu-i pastel, ci o descriere a înghețului ideologic, al “nopții polare” instalate peste pământ. Idealul subtextual, protestatar, ar fi ca tărâmul terorii roșii să fie desțelenit prin arătura de primăvară (întoarcerea la democrație). În multe poeme satirice, stelele, dar și alte fenomene ori lucruri, au exclusiv culoarea roșie, încât persistența revoluției proletare se răsfrânge în angoasele poporul asuprit. Individul îndoctrinat se lasă în voia imboldului dionisiac, a instinctelor animalice, a spiritului gregar. Poemul “Uverturi și ferigi” este o dovadă a dezinhibării discursive, o combinație comică de senzații sau o osmoză a tuturor regnurilor. De fapt plutește spectrul degradării materiei și vieții,
sugerându-se o critică a concepțiilor materialist-dialectice. Să vorbești despre epuizarea petrolului prahovean (cu zăcămintele exploatate și date sovieticilor), scrijelind incantații lirice “Pe un pom din Câmpina”, înseamnă de fapt să scrii un mascat manifest anticomunist. Lemnul viguroaselor păduri nu poate fi transportat, la fel de simplu ca petrolul, prin marile conducte. Vegetația, pădurile României vor persista aproape neatinse și în eventualitatea accentuării penuriei de petrol. Decriptarea ironiei și a șarjei postavangardiste este la fel de antrenantă la Ion Caraion ca și în cazul discursului lui Geo Dumitrescu, al “abilitării” insurgenței juvenile de-a descrie satiric țara-șantier, în Aventuri lirice. Cei doi poeți de frunte ai generației “Albatros” au inventat “cangurii”, “șopârlele” la adresa regimului comunist, propunându-și să învingă astfel împotrivirile cenzorilor viitori. Cartea
din 1966 devine prin ultimele ei părți, Erau anotimpuri ciudate (1939-1944) și Fetele se uită prin pomi, un remember al poeziilor de tinerețe scrise în vremea războiului. Efectul scontat de autor este de-a conștientiza publicul că tonul protocolar și retorismele osanalelor din proletcultismul anilor ’50 au multe stridențe și un deficit estetic față de versurile prevăzute cu titluri care evocă frământările vârstei demult apuse : “Lucruri în genunchi”, “Sans cou et soleil”, “Lazării morții”, “Sentiment găsit”, “Nevinovăție” (folosit de două ori în ultimul ciclu), “Lăuntrică”, “Feciorie”, “Dar frumusețea”, “Mult dedesubt”.
Capodopera volumului Eseu este poezia “Lazării morții”, ce se aseamănă prin tonul impasibil și prin discursul la persoana a treia singular cu poezia lui Georg Trakl, care n-a folosit decât de două ori cuvântul “eu” (ich). Orașul străbătut nocturn de trecător mustește de ploi precum ugerele cornutelor, drumul intră în oase ; metonimia ochiului căutător în humus și în vânt generează nesiguranța, izolarea. Se înscenează dialectica dintre subiectul cvasi-absent și obiectul acaparator, de parcă lirismul tinde să-și facă ecran sensibil (într-o exagerare a pretențiilor fenomenologiei) din lumea exterioară. Ion Caraion va duce experimentul mai departe prin substituirea titlurilor poemelor din cuprins cu “Personajele poemului” în Interogarea magilor (editura Cartea Românească, 1978, pp. 179-181): eul și non-eul își joacă șansele de pe poziții egale în interiorul textului poetic, devenit spațiul spectacolului
în care eul și lumea se prezintă ca personaje. Această metodă sapiențială de interogație lucidă este la origine barocă, preluată din Criticonul lui Baltasar Gracián și din Gâlceava înțeleptului cu lumea elaborată ca soliloc de Dimitrie Cantemir.
În ”Lazării morții” exprimarea sinelui poetic ca non-sine sau descrierea prin coșmar a peisajului citadin este chiar aforistică, rezultând de la jumătatea textului un fantastic macabru sau feeria neagră: “Oriunde / e om, omul s-ascunde.// […] Lazării noștri, dacă ne-ar intra în odăi,/ acuma – Lazării nu ne-ar cunoaște.// Þurloaie la nord, țurloaie la sud…/ omul trece prin vârstă uituc.// Bărbații de-acolo, bărbații/ au ieșit pe fereastra de lut ;/ șesul i-a dus, vântul a suflat/ și nu i-a mângâiat, i-a bătut”[15]. Nu este deloc un text poetic rătăcit la modul factice în ansamblul volumului. Are ca miză contrazicerea programatică a acelor mesaje, departe de-a fi “optimiste”, ale poeților realismului socialist. Caraion parodiază stenic efectele așa-zis “tonice”, “vitaliste” ale odelor proletcultismului; altfel spus, elocința literaturii angajate, stilizarea cu artificii retorice perisabile nu
erau decât enormități și “licențe” nepoetice. Nota tragică, amărăciunea din ultimele poeme, ale “tinereții” netrăite, determină conștientizarea de către public a deficiențelor acestora. Ion Caraion deconspiră inesteticul farselor imnice. Titlul volumului Eseu arată că momeala angajării politice devenise o încercare a vigilenței, o probare a cinstei, scornită machiavelic de către conducătorii statului socialist spre a-i chinui pe artiștii neîndoctrinați. Ion Caraion o respinge din start, rămânând integru, incomod pentru cenzori.
Prin acest titlu nonconvențional Eseu, frizând ”eseistica” și perorând antiestetic mult sarcasm, Caraion găsise modul potrivit de-a parodia arta cu tendință, realismul expresiilor reportericești, de baladă proletară : chiar din volumul Eseu el arată platitudinile proletcultului. Următorul volum de versuri, din 1967, Dimineața nimănui, anunță însă revenirea în forță și succesul receptării de care se va bucura cel mai ostracizat poet albatrosist : “Cartea e aproape biografia generației lui, cu oameni fără basme, cu anotimpuri în care se face târziu (ca într-o rugăciune). […] Prin ciclul Febre, într-o evoluție originală și căutări la nivelul cel mai sever al poeziei, Ion Caraion captează decoruri inefabile, explozii cromatice și adâncuri de vise. Chiar aceste jocuri par un ritual păgân de conservare a visului, o magie de vorbe și de sensuri, cu polifonii stilizate până la cristal”[16].
Majoritatea criticilor s-au făcut că au uitat, alții nu știu nimic nici astăzi, despre activitatea cenaclieră a poeților de la “Albatros”. Ei aveau nenumărați emuli în rândul profesorilor și studențimii bucureștene. Dar și în alte centre universitare. Însuși Călinescu nu și-a reținut via simpatie față de mișcarea poetică aflată în plin apogeu și succes la public. Autorul “Cursului de poezie” din Principii de estetică – în care discuta mai mult despre avangardiști – a izbucnit patetic la mijlocul unei prelegeri, asumându-și un risc uriaș, dând tonul elogierii unui reprezentant postavangardist al “Albatrosuslui”. Profesorul și eruditul istoric literar – cum ni-l înfățișează Emil Manu în prefața “Un poet al atitudinilor fundamentale : Ion Caraion” la Omul profilat pe cer (1992) – gesticula în timpul prelegerii și, plimbându-și ochii prin sală, a exclamat, într-o inimitabilă paranteză
vocală acutizată : “În primul rând se află poetul Ion Caraion !”.
Consultând studiul Reviste românești de poezie al exegetului generației patruzeciste, Emil Manu, găsim numai după lungi căutări și un capitol intitulat neconvingător, “O șezătoare literară în 1946, în București”. Ne intrigă, din rândurile memorialistice ale criticului și poetului albatrosist E. Manu, faptul că încadrează acțiunea cenaclieră, sau cercul înființat de Caraion la Universitatea bucureșteană, în categoria simplelor șezători literare. Aceste șezători patronate de ministerul culturii sau de cel al propagandei au avut loc din 1938 până în 1944, pe la Ateneul Român, teatre, atât în Capitală cât și-n provincie, ținându-se conferințe în fața unui public eterogen, plătitor. Totul era întreprins acum de albatrosiști, mai ales de către Ion Caraion, un poet ce absolvea Facultatea de Litere, dar care nu era pe gustul cadrelor de partid ce se infiltraseră deja în mediul universitar. S-a stârnit
în sala amfiteatrului o reacție de dezaprobare, pe care-au stopat-o rapid majoritatea studenților participanți. Cu certitudine, era vorba despre un act primejdios pentru organizatori : cutezanța lui Ion Caraion, secondat de Geo Dumitrescu, veniți ca să înființeze primul cerc literar studențesc imediat după război. Credem că ei nu îndemnau la accese de revoltă, de sfidare publică față de noul regim necultural. Se gândeau – ceea ce nu mai e relatat de către Emil Manu – la impunerea generației “Albatros” în atenția unui public participativ, cel al studenților ce puteau lua drept model necenzuratul lor limbaj poetic, sau libertatea de creație, încă neamputată total: “O primă șezătoare literară a studenților de la Facultatea de litere din București este organizată în primăvara anului 1946 de Ion Caraion, având pe afiș câteva nume din actualitatea literară a perioadei : Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu,
Mihnea Gheorghiu, Ion Caraion, Emil Manu. […] Era o reacție prelungită din seria actelor de inconformism ale generației Albatros, reacție proprie de altfel atâtor purtători de condei – în acea vreme « mai mulți decât se știe și mai puțini decât se pretind » azi. Era prima manifestare literară ținută într-un context universitar, susținută de scriitori studenți sau de curând plecați de pe băncile Universității.”[17].
Au recitat din volumele care tocmai le apăreau poeții I. Caraion, M. Gheorghiu și E. Manu. Nu se precizează în ce “amfiteatru” universitar s-a desfășurat tensionata ședință a cercului studențesc. Dimitrie Stelaru s-a cam temut de consecințele cercului literar, fiind speriat de autoritățile comuniste și s-a pus în postura de țap ispăsitor, renunțând să citească, lăsându-i să se afirme pe mai tinerii săi confrați literari : “șezătorile începute au fost întrerupte, pentru că nu aveau « caracter patriotic »; așa suna explicația dată de decanat. Acum băteau alte vânturi. S-ar putea crede că în 1946 o șezătoare literară organizată de tineri care semnaseră în Cadran, în Albatros sau în Gândul nostru, la care se adăugaseră și alții din același climat, deci o șezătoare cu orientare democratică nu era un eveniment extraordinar. Dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Studenți din alte formații
politice au încercat să minimalizeze acțiunea noastră, fapt pentru care Dimitrie Stelaru a părăsit sala în semn de protest. Ceilalți poeți au citit și au fost bine primiți. Am cunoscut în această împrejurare și alți poeți studenți, printre care Radu Căplescu și Ioan I. Horga, care au semnat versuri în Caietele de poezie ale Revistei Fundației Regale.”[18]. Mihnea Gheorghiu fusese un colaborator mediocru al revistei ”Albatros” încă de la începutul anilor ’40, D. Stelaru avea să publice și el după război texte lirice și epice, având și coloratura revoluționară (acum revolută) a obscurei publicații comuniste “Cadran”, ce fusese interzisă de Carol al II-lea. Însă E. Manu deformează adevărul, insinuând că “organizarea” ar fi aparținut “tinerilor” din generația numită de el, impropiu, a războiului. Inițiativa fondării unui cerc literar venea numai dinspre poeții de la “Albatros” și
fusese boicotată, stopată după un timp, de comuniștii “Cadranului”, care aveau toate motivele să nu-i simpatizeze, să-i atace apoi în presă, să-i elimine din avanpostul literar pe care-l ocupau încă.
Modernismul poetic și avangarda trecuseră în anii 1940 prin criză, căutând valențe discursive proaspete, radical schimbate. Gianni Vattimo scria despre criza avangardei europene aceste rânduri (inspirate din primul capitol al cărții sale Poesia e ontologia, Mursia, Milano, 1985; ed. orig. 1967): “[...] Chiar și avangardele artistice, cu toată importanța pe care au continuat s-o aibă în cadrul lor unele poetici de tip « purist » (la poésie pure, art pour l’art etc.) trebuie enumerate în ansamblu printre mișcările de răzvrătire împotriva tendinței de specializare și separare a sferelor de existență, care implică și izolarea artei într-un domeniu cu totul despărțit de sfera adevărului, de valorile morale, de existența socială concretă.”[19]. Cu cincizeci de ani mai înainte imitarea eminescianismului eclipsase direcțiile de inovare ale simbolismului, ducând la proliferarea accentelor de curent tradiționalist în
creațiile lui Vlahuță, Coșbuc, Goga, P. Cerna, D. Anghel și Șt. O. Iosif. Este relevant rolul decisiv pentru sincronizarea liricii românești cu cea occidentală, exercitat de către marii poeți simboliști Al. Macedonski și G. Bacovia. În schimb, criticii români postbelici nu s-au pronunțat decât sporadic, cu întârziere, asupra stabilirii certe a momentului de încetare bruscă a supremației liricității interbelice. În cea mai mare parte, contribuțiile revusistice apoi editoriale ale poeților din grupul “Albatros” au provocat desprinderea tranșantă de stilizarea și înalta poeticitate ale operelor lui G. Bacovia, T. Arghezi, I. Barbu, L. Blaga, Ion Vinea, V. Voiculescu sau E. Botta, ca să enumerăm doar numele celor care și după cel de-al doilea război mondial mai aveau ceva de spus în literatură.
S-a interzis între 1947-1960 publicarea sau retipărirea majorității operelor. Toți poeții mari din epoca interbelică s-au văzut reduși la tăcere; dar niciunul măcar dintre creatorii de geniu care decedaseră nu fusese uitat de publicul cunoscător, cu toate că erau trecuți pe lista neagră a autorilor interziși. Lucru foarte grav, menținut până în 1989, este că prin debusolarea lumii literaților s-au impus falsele teze revoluționar-marxiste. Poezia modernistă era substituită c-o “poezie nouă” proletară, care ar fi conținut germenii limbajului viitorului, sau primele similitudini de limbă literară română cu cea a marilor avangardiști ruși. Proiectul era de-a reînvia discursul retoric al utopiilor socialismului francez și al leninismului. Tendințele acestea ne apar acum puerile, pentru că oficializarea lor exclusivă de după 1948 a avut urmări regretabile. Imaginarul poeților proletcultiști avea caracter pur
mimetic, realismul descriptiv fiind cel mai perisabil, sub aspectul inspirației exclusiv din materialul cultului muncii. Monstruozități expresive deveneau lozinci impuse colectivității ori fiecărei ființe umane. Sub comuniști, redundanța inoculării maselor cu logoree agresivă stimula lupta de clasă și abjecta exprimare semianalfabetă. Se inventau peste noapte carențele poeziei eminesciene, sau influențarea poeziei “Împărat și proletar” de ideologia Partidului și se condamnau în cămine muncitorești influențele maioresciene sau conservatoare. Poezia modernistă sau avangardistă a lui Blaga, Voiculescu, Maniu, Ion Pillat, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Ion Vinea și Ilarie Voronca era constant atacată. Ion Caraion și Geo Dumitrescu, servindu-se subtextual-subversiv de întreaga lor forță discursivă din anii 1941-1947, au dat lovitura de grație literaturii proletcultiste: la modul parodic în 1963, respectiv 1966, și-au
publicat volumele întoarcerii fără torțe în literatură – Aventuri lirice și Eseu. Ei s-au mai prefăcut în dese rânduri că pot deveni critici literari, însă au preferat austeritatea poeziei și eseului, publicând mult antologii lirice. Dădeau impresia că vor să încheie odată și odată cu opera lor de creație beletristică, însă nu s-au oprit în a-și deruta cenzorii. Opera lor rezistă, fiind articulată formal și programatic exact precum armele moderne de mare precizie.


NOTE:


[1] I. Caraion, Eseu, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 100;

[2] Ibidem, pp. 90-91;

[3] Al.I. Ștefănescu, art. “Dicționare și Istorii… (Opinii)”, în “Luceafărul”, An. XV, nr. 9, 26 febr. 1972, p. 5;

[4] Ibidem, p. 5 ;

[5] Ibidem, p. 5 ;

[6] I. Caraion, op. cit, pp. 88-89;

[7] Ibidem, p. 85;

[8] Ibidem, pp. 86-87;

[9] S. Cordoș, art. “Criziștii”, în “Vatra”, nr. 10, oct. 1998, pp. 25: “I. Caraion revine în discuție peste două luni (răstimp în care dezbaterea luase proporții) tot în “Jurnalul de dimineață”, cu articolul “Criza omului”. Pe lângă reafirmarea tezelor din articolul precedent, tânărul scriitor aduce argumente noi în favaoarea stării de criză în cultură, văzută, încă o dată, și mai apăsat, ca o criză a omului, declanșată de noul regim. Discuțiile creatorilor pleacă, de fapt, de la un sentiment general de spaimă, de la ”o nelipsită de justificări teamă colectivă” (subl. în text). Or, această stare e alimentată de o opresiune care nu se numește pe sine însăși teroare și care, cu perfidie, ascunzându-și adevărata natură, acționează în numele unor idealuri nobile : ”pentru a nega în numele creației, pentru a oprima în numele libertății, pentru a minți în numele adevărului,
pentru a urî în numele dragostei”. De asemenea, constată Caraion, prezența în istorie a altor epoci întunecate în care, totuși, spiritul a învins teroarea, nu poate s-o scuze pe cea actuală și nici nu-i poate consola pe creatori : ”Dacă e adevărat că oamenii au mai cunoscut și alte dăți alte soiuri de teroare, că ei au mai răbdat de milioane de ori de foame – nu-i tot așa de adevărat ? […] Evul Mediu va rămâne la fel de negru. Nu subtilitatea celui ars pe rug face trăsătura sa caracteristică, ci obișnuința de a fi arși pe rug oamenii cu idei libere îl caracterizează”. Un alt argument (de primă importanță !) în favoarea crizei este războiul pe care cultura română, manipulată politic, l-a declarat – cu riscul de-a se întoarce împotriva propriei naturi – culturii occidentale, considerată burgheză, decadentă și putredă. Însă – arată I. Caraion – acea cultură occidentală este prin
excelență Cultura – a individului, a libertății, a neliniștii fertile și a spiritului. În schimb, cultura română e pe cale de a deveni pe deplin senină, în întreg optimistă, adică dogmatică: “Doar cu câteva săptămâni în urmă, un după aceea [subl. în text] avansat profesor universitar plin, adresa prin cea mai veche gazetă din România cele mai strașnice anateme unui Occident care-l crescuse mare intelectualicește și cu gândurile căruia gândea acum împotriva Occidentului. Profesorul era consternat de decadentismul, de descompunerea, de convulsiile individului de acolo. Individ care există cu adevărat, nu cantitativ. Care universalizează acționând. Cu opinii, nu planificat. Cu neliniști, nu cu marșuri. Cu tăceri interogative, nu cu uniformă. El era consternat de o civilizație bătrână, dar superioară care – având procese – implica o morală, o conștiință, o căutare și, pe hârtie, profesorul căuta
s-o înlocuiască prin alt gen de civilizație, fără procese. Adică senină. Adică ieșită din certitudini, și nu din îndoială. Adică statică, și nu în cicluri evolutive. Adică dogmatică, și nu dialectică.”;

[10] E. Manu, art. “Semicentenarul Poemelor luminii. Invitație într-un cosmos intim”, în “România literară”, an II, nr. 28 (40)/ 10 iul. 1969, p. 13;

[11] D. Micu, art. ”Ben Corlaciu – Poezii”, în “România literară”, an. II, nr. 22 (34)/ 29 mai 1969, continuând la p. 11: “Nesuportând, natural, ‘cercul strâmt’ al unei existențe de care Jules Laforgue se plângea că e cumplit de ‘cotidiană’ (O, que la vie est quotidienne!), acești poeți vor năzui cu tenacitate la spargerea lui.”;

[12] Al.I. Ștefănescu, art. “Dialectica poeziei române contemporane”, în “Luceafărul”, An. XV, nr. 12 (516), 18 mar. 1972;

[13] N. Ciobanu, art. “Ion Caraion: Selene și Pan”, în rev. “Luceafărul”, An. XV, nr. 13 (517), 25 mar. 1972, p. 3;

[14] Șt. Aug. Doinaș, Eseuri, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 53;

[15] I. Caraion, op. cit., p. 103;

[16] XXX, Literatura română contemporană. Poezia, vol. I (coord. Marin Bucur), Ed. Academei, București, 1980, p. 357;

[17] E. Manu, Reviste românești de poezie (ediția a doua), Ed. Curtea Veche, București, 2001, p. 213;

[18] Ibidem, pp. 213-214;

[19] G. Vattimo, Dincolo de interpretare. Semnificația hermeneuticii pentru filosofie, (trad. Ștefania Mincu), Ed. Pontica (col. “Biblioteca italiană”), Constanța, 2003, p. 86.