După 28 iunie, mai exact după ce vestea internării lui Eminescu într-un ospiciu ajunsese în spațiul public, aproape toți cei care l-au cunoscut spuneau că depistaseră de multă vreme semnele unei nebunii iminente. Unele povești de acest fel au fost chiar scrise prin presă, prin jurnale sau memorii. Să le trecem în revistă pe cele mai importante.
Al. Ciurcu, în ziarul „Adevărul”, din 17 octombrie 1911, chiar în articolul ce redă povestea lui Ventura, descrie o întîmplare la care susține că a asistat cu mult timp înainte de 28 iunie 1883. „Într-o zi, spune Ciurcu, ne veni de la Galați vestea că fratele Cula [Neculae Făgărășanu] a înebunit.” După două zile, un prieten, Aurel Beleș, îi spuse că Făgărășanu este sănătos și se află într-o cameră de hotel cu cîțiva apropiați. Ciurcu s-a grăbit să ajungă acolo, unde, între alții, se aflau Mihai Eminescu și Al. Chibici-Revneanu. În discuția ce a avut loc, Eminescu s-ar fi contrazis cu unul dintre invitați asupra unor chestiuni economice și ”se înfuria și acum discuta bătînd cu pumnii în masă”. La plecare, acel Ciurcu i-ar fi spus lui Beleș: „Bine, frate, m-ai adus să văd un nebun. Dar care e nebunul? După mine fratele Cula e omul cel mai cuminte ce se poate vedea, iar nebunul pare a fi Eminescu. El a venit, ca și noi, să vadă un nebun și cînd colo a găsit un om mai cuminte decît el.” Apoi comentează: „Nefericitul Eminescu nu dăduse pînă atunci nimănui prilej să bănuiască starea sa mintală.” În această poveste, Ciurcu crede că a descoperit primul semn al nebuniei lui Eminescu, din simplul fapt că, într-o polemică, ar fi bătut cu pumnul în masă! Spune că despre Făgărășanu cineva răspîndise zvonul că ar fi înnebunit, dar nu se întreabă dacă nu cumva și nebunia lui Eminescu a fost tot o făcătură. Cu toate acestea, menționează că Făgărășanu a sfîrșit, totuși, sub roțile unui tren, moarte care, după opinia lui Nicolae Georgescu, ar fi avut un caracter ritualic. Dar, astfel de analize erau prea grele pentru Ciurcu. El voia doar să treacă drept primul martor al apariției nebuniei lui Eminescu. Ce ciudat, pe povestea unui astfel de personaj să se bazeze toate cercetările în legătură cu ziua de 28 iunie 1883!
Ioan Slavici a fost, pînă în ziua aceea nefastă, unul dintre prietenii lui Eminescu. Îl cunoștea foarte bine încă din tinerețe, fuseseră împreună la studii și îl avea în gazdă cînd s-a întîmplat nenorocirea. El ar fi fost un bun și credibil mărturisitor al vieții lui Eminescu. Din păcate, din casa lui s-a pornit potopul în acea fatidică zi de 28 iunie 1883, soția lui fiind cea care a dat semnalul de declanșare a complotului, prin cartea de vizită trimisă lui Maiorescu. Amănuntul acesta avea să-i marcheze amintirile toată viața, și a încercat mereu să scape de povara pe care, cu voie sau fără voie, soția de atunci i-a pus-o în spate. Pe cît de mare prozator a fost, pe atît de mic era ca om. El era, ca și Eminescu, membru al Societății „Carpații”, care avea în program Transilvania și Basarabia, ca obiective naționale. E greu de crezut că, de bună voie, i-a scris lui Maiorescu, pe 25 iunie 1883, acel text pe care chiar Eminescu l-a dus la destinație. În scrisoarea sa, Slavici își pune cenușă în cap, susținînd că nu are nimic în comun cu ideile celor de la „Carpații” și că a intrat în Societate doar pentru a contracara vehemența celorlați în privința Transilvaniei. Se întîmplase, în mod sigur, ceva care l-a determinat să se delimiteze de colegii săi de la „Carpații” sau cineva l-a convins să facă acest gest. Poate că nu era timpul potrivit să se vorbească atunci despre unirea României cu Transilvania, dar, dacă a fost atenționat la vreme de un pericol iminent, de ce oare nu l-a avertizat și pe prietenul său, Eminescu? În loc să mărturisească adevărul despre prietenul său, Slavici a căutat toată viața să depisteze primele semne de nebunie ale lui Eminescu în cele mai bizare situații, încercînd să ascundă implicarea soției sale în complotul pus la cale de Maiorescu și, în acest fel, îndepărtarea oricăror bănuieli de casa sa. Ascunderea adevărului în privința declanșării complotului i-a adus nu numai protecția peste decenii, ci a fost chiar răsplătită, Slavici devenind în 1884 membru al Academiei, susținut fiind chiar de Maiorescu, în timp ce bunul său prieten, Eminescu, încerca, fără succes, să afle cum a ajuns la ospiciu.
Titu Maiorescu este însă cel care pare a fi cu adevărat motivat să găsească semnele nebuniei lui Eminescu. În „Însemnările zilnice” există trei note despre „nebunia” lui Eminescu.
Prima este datată 30 mai 1883: „Eminescu, început de alienație mentală, după impresia mea” (D 2). Este vorba de seara în care, la cină, acasă la Maiorescu, este invitat, alături de Th. Rosetti și alți cîțiva apropiați, și ministrul american E. Schuyler, care era, în termenii diplomației de azi, ambasadorul SUA la București. E greu de înțeles ciudata consemnare a „începutului de alienație mentală” de care vorbește Maiorescu, din moment ce, în aceeași însemnare, acesta menționează că musafirii au petrecut „în cea mai plă-cută atmosferă până la 11½”! De față cu om care ar fi dat semne de nebunie, cum ar fi putut fi acea seară atît de plăcută? Nu cumva Maiorescu avea alt motiv pentru care da, din senin, acest diabolic diagnostic? Și chiar avea, căci, exact în acea zi, Eminescu publicase în „Timpul” articolul „Despărțirea de Maiorescu”, în care acesta era criticat că a trecut de partea liberalilor. Tonul textului, cum bine remarcă Nicolae Georgescu, este „rezervat” și autorul articolului pare a se adresa unui „prieten”. Cu toate acestea, Maiorescu avea să fie afectat puternic de acest articol, ca și de reacția lui N. Bassarabescu de a doua zi, în care este acuzat de „prostituțiune”. Momentul acesta merită discutat de către istorici, căci el vine ca urmare a atragerii lui Maiorescu în proiectul lui Brătianu, prin care se urmărea ca România să semneze Tratatul secret cu Austro-Ungaria, Germania și Italia. Maiorescu nu vroia să-i fie demascate adevăratele intenții ale trecerii sale de partea liberalilor, căci asta însemna abandonarea idealului pentru care militau aproape toți junimiștii: unirea Transilvaniei cu România, căci prin Tratat erau interzise pe teritoriul țării orice acțiuni care vizau Transilvania! Semnarea acestui Tratat însemna și trecerea României în sfera de dominație a celor trei țări, ori, se știe, minstrul american Schuyler venise în țară tocmai pentru a-i convinge pe politicienii români să accepte o apropiere de Franța și de SUA. Așadar, nu doar articolul publicat de Eminescu l-a iritat pe Maiorescu în seara de 30 mai 1883, ci și, poate, discuțiile purtate, în prezența lui Schuyler, pe tema orientării României. De altfel, se vorbește din ce în ce mai des de faptul că, în fatidica zi de 28 iunie 1883, Eminescu, după ce a plecat de la Maiorescu, nu dorea să meargă la Capșa, ci la ambasadorul american Schuyler, care locuia chiar deasupra celebrului restaurant, pentru a protesta față de măsurile luate de Guvern!
A doua consemnare a „nebuniei” lui Eminescu este înregistrată de Maiorescu în „Însemnările...” sale din ziua de 23 iunie 1883: „Și Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat” (D 4). Printr-o stranie coincidență, este vorba de o nouă cină, acasă la Maiorescu, la care participă, alături de Eminescu, același... Th. Rosetti, care fusese și la cina din 30 mai și pe care Maiorescu avea să-l anunțe, în 28 iunie 1883, că aranjase internarea lui Eminescu la spitalul de nebuni al dr. Șuțu (D 7)! Și această consemnare a “nebuniei” lui Eminescu are doza ei de ciudățenie, Maiorescu motivînd-o prin faptul că, datorită unui “sentiment al personalității exagerat”, Eminescu ar vrea “să învețe acum albaneza!” De ce oare, la un om care consultase “Gramatica comparată a limbilor indo-europene...” a lui Franz Bopp, cu aplicații pe limbile sanskrită, germană, latină, greacă, dar și armeană, lituaniană, slava veche sau zendă, dorința de a învăța și albaneza ar fi trebuit să fie semnul unei nebunii? Putea să creadă asta Ciurcu, Făgărășanu sau Ventura, însă nu Maiorescu. Adevărata intenție a lui Maiorescu era, mai degrabă, aceea de a construi un alibi pentru ceea ce urma să se petreacă cinci zile mai tîrziu, adică pe 28 iunie 1883.
A treia constatare a “nebuniei” lui Eminescu este scrisă de Maiorescu tot în “Însemnările zilnice”, mai exact la data de 28 iunie 1883: “Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte [de vizită] de la d-na Slavici, la care, locuește Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu” . Curând după aceea Simțion la mine, întâia oară. M'am dus cu el la Dr. Suțu și am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate" o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună; apoi am venit acasă, am înștiintat încă pe Th. Rosetti despre a-ceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, bine-cuvântă, cu privirea fixă, pe soția mea și pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mă îmbrățișă tremurând. Eu îi arătaiu pe Hermes și pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!”. Potrivit înțelegerei [ce avusesem cu Simțion], i-am spus că trebue să se ducă la Simțion, pentru societatea „Carpații”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo [la Simțion]. De acolo e vorba să fie dus la Dr. Suțu. Numai, de s'ar face asta fără greutate!” (D 7). Acest pasaj trebuie să fie citit și răscitit pînă cînd ne vom lămuri deplin că evenimentele din ziua de 28 iunie 1883, încheiate cu internarea inexplicabilă a lui Eminescu în sanatoriul dr. Șuțu, făceau parte dintr-un scenariu menit să-l scoată pe marele gazetar din viața publică. Am vorbit și vom mai vorbi despre ciudata rezervare pe care Maiorescu i-o face lui Eminescu la spitalul de nebuni, cu două ore înainte de sosirea acestuia, pe baza unui bilețel trimis de soția lui Slavici. Vom consemna aici doar faptul că în însemnarea din această zi, la fel ca și în cele de mai sus, Maiorescu amplifică semnificația unor lucruri minore, doar pentru a putea conchide că Eminescu dă iarăși semne de nebunie.
Acestea sînt principalele mărturii scrise despre „semnele nebuniei” lui Eminescu. Puse alături, aceste mărturii trădează, mai degrabă, interesele ascunse ale celor care le-au aruncat în public. Al. Ciurcu, chiar în debutul articolului său, mărturisește: „Cînd am cunoscut pe Eminescu, nimic nu m-ar fi putut face să prevăd gloria lui posthumă” (D 31). Așadar, Ciurcu, care n-a fost în stare, stînd cu Eminescu la masă, să-i vadă geniul, a putut să depisteze semnul nebuniei din faptul că, într-o dispută de idei, acesta ar fi dat cu pumnul în masă! Ioan Slavici, care era, pînă în acea zi de 28 iunie 1883, cel mai bun preieten al poetului, avîndu-l chiar în gazdă, se simțea, în mod evident, vinovat că din casa sa a pornit drumul lui Eminescu către ospiciu, prin bilețul trimis lui Maiorescu de către soția sa. Mărturia sa, privind primele semne de nebunie ale lui Eminescu (D 79), este, în aceste condiții doar o lamentabilă încercare de a găsi o motivație care să-l scoată de sub vinovăție. Dar, cum mărturiile lui Ciurcu și Slavici au fost scrise mult după evenimentele din vara anului 1883, nici nu credem că ar putea conta altfel decît ca obiecte de inventar ale subiectului.
Doar Maiorescu, cel puțin formal, vorbește despre acestea înainte de 28 iunie 1883, ziua internării lui Eminescu în ospiciu, dar mențiunile sale sînt susceptibile de fals, cel puțin din cauza interesului major pe care îl avea față de o eventuală „nebunie” a lui Eminescu. Nu trebuie neglijat, în acest sens, rolul pe care l-a avut Maiorescu în derularea evenimentelor din fatidica zi de 28 iunie 1883, precum și contextul istoric care a fost cunoscut publicului mult mai tîrziu, context în care Titu Maiorescu avea un rol foarte important. Era perioada în care se duceau ultimele tratative pentru semnarea de către România a Tratatului secret cu Germania, Austro-Ungaria și Germania, document care avea să pună țara pentru mult timp în sfera de dominație a acestora. Acum se știe că, în textul Tratatului este scris negru pe alb că România nu va tolera pe teritoriul ei nici o organizație care să promoveze ideea alipirii Transilvaniei la țara mamă, ori poziția lui Eminescu era contrară acestor prevederi. Activitatea lui în presă, dar și în cadrul Societății „Carpații”, l-au făcut pe P. P. Carp, trimis la acele negocieri, să-i scrie lui Maiorescu: „mai potoliți-l pe Eminescu!” Tot în 28 iunie 1883, pentru două zile, Austro-Ungaria rupe relațiile cu România, iar Germania, prin Bismark, îi adresează regelui o telegramă, prin care îl amenință că va declanșa război împotriva țării noastre. Toate aceste lucruri care determină contextul în care Eminescu a fost internat de către Maiorescu la Spitalul dr. Șuțu sînt binecunoscute astăzi de toată lumea, dar tocmai din acest motiv este greu de înțeles de ce subiectul acesta, care-l privește, totuși, pe Eminescu, este ocolit de elita intelectuală de azi, care organizează, în schimb, cu voioșie, campanii anti-Eminescu.
Toate mărturiile care s-ar fi vrut dovezi clare că Eminescu dăduse semne de nebunie înainte de 28 iunie 1883 nu pot fi luate în seamă. Sigur că starea de oboseală în care se afla Eminescu în acea perioadă este de consemnat pentru un posibil discomfort psihic, echivalent cu ceea ce se numește azi stresul cotidian, dar ea nu poate fi, în nici un caz, argument pentru tratamentul la care a fost supus poetul imediat după internarea sa în ospiciul lui Șuțu, de unde, după numai trei luni, a ieșit ca un veritabil nebun. Cei care au pus la cale acest complot trebuie să răspundă, măcar în fața eternității, pentru această crimă comisă împotriva lui Eminescu.