Nu,nu-mi pot sopti vorbe de incurajari,cand ma trezesc eu cu mine insami,e cea mai dificila intalnire.Nu vreau sa imbrac in roz realitatea…ma doare,oare ce vise mai tin in brate?Strans la piept ca pe un crez,pe care i-l soptesti uneori seara inainte de culcare.Cuvinte ca si ,,criza financiara,prabusire economica,cresteri de preturi”roiesc asemeni unor corbi intunecati.Vreau sa vad visele care ma poarta dincolo de acesti nori negri!Sa alergi pe un camp inrourat,sa daruiesti cuiva ceva fara sa astepti sa ti se intoarca gestul,sa fi capabil sa-ti ierti aproapele care uneori te raneste pentru ca e diferit,lectia iubirii, ce utopic pare!Ce ostenitor tot efortul de a ramane oameni in adevaratul sens al cuvantului.Ma gandesc...nu,nu vreau sa-mi demolez greselile ca pe un zid...le tin aproape ca sa-mi amintesc ca oricat as vrea sa urc, sau sa cobor, sunt doar un simplu om.Si privind in jurul meu la oamenii care bantuie frenetic,care incotro,imi spun in soapta,oare pentru ce atata graba?Oare pentru ce lupta atat de aprig?Oare pentru ce isi reprima atat de multe imbratisand mormanul de facturi si de ambitii,in egala masura ?Opreste-te,gand nebun,corb ce tii sa te odihnesti pe umarul meu.,,Nu judeca biet om,si tu porti pe umeri pacate de care nici nu vrei sa stii”.In linistea unei nopti,eu cu mine insami,nu se aude nimic,doar gandurile zumzaie in intuneric.