Cunoaste-te pe tine insuti !

De Pr. Iulian GAVRILUTA


Acest subiect merita o mai mare aplecare decat o exhausiva descriere. Daca ar fi sa ne referim numai la primul cuvant : « a cunoaste » care se refera in intelesul originar nu la inteligenta sau adunare de definitii si valori, ci la « recunoasterea » arhietipului nostru in noi insine, in cei din jur si in lumea inonjuratoare ; dintr-o data orizonturile de intlesuri se largesc si nu mai putem sa ne oprim numai la simplu inteles uman-social al definitiei. Aici este cazul si momentul sa facem o disectie pe termenii « tine », « tu »…in acceptiunea moderna nu ar fi nici o diferenta intre : « individ » si « persoana » ; dincolo de traducerea exacta aq termenilor se intrevede o diferentiere neta, si anume : termenul de « individ » desemneaza omul zilelor noastre, « omul recent » rupt din Renastere si Iluminism, preocupat numai de el insusi, de devenirile si visele sale, izolat orecum in solipsismul societatii ; pe cand, termenul de « persoana » in acceptiunea actuala ne duce cu gandul la omul interlegat de semenii fie prin « inconstientul colectiv »(K.G.Jung) fie prin « Psihe’-ul, Pnevma-ul » din religie de tot ce se afla in jur, de chiar Universul intreg. Daca luam acest ultim termen, atunci, se poate sesiza ca aceasta « cunoastere » nu va avea niciodata sfarsit(cum nu a avut nici inceput), deoarece nu putem « cunoaste » un « adanc » interlegat de adanacuri care nu au niciodata sfarsit ! In spiritul celor de la inceputul referatului, pentru a ne afla in intimitatea « persoanei » un individ trebuie sa renunte la « a avea » pentru a se regasi in personalul « a fi »(Georges Gusdorf), stiindu-se ca omul insetat de cunoasterea adevarata trebuie sa se afle in « luminozitatea care constituie fiinta insasi »(A. de Vaelhens). Numai atunci deschiderea noastra este deplina in cele doua dimensiuni : a daruirii si a primirii. Conoasterea poate fi privita si prin ochiul jertfei, ca ce este altceva decat o jertfire pe altarul vietii ? « Jertfa nu poate exista fara speranta »(G. Marcel)asadar intrunim deopotriva atat actul jertfei cat si al cunoasterii, caci se cere o mare “luciditate” in actualitatea actului suprem al cunoasterii.
Urmandu-i lui Platon, lumea apuseana a gresit atunci cand parasind taina persoanei a vrut sa cunoasca fiinta ei, cazand astfel mereu in erori ontologice. Fiind un mic univers, omul nu poate fi cuprins, restrans, marginit prin actul cunoasterii. Numai ridicandu-se deasupra definitiilor si admirand « necuprinsul » poti atinge Cunoasterea. Rasaritul pastreaza astfel « marea taina a persoanei umane » si astfel se indreapta spre adevarata cunoastere neepuizand persoana prin definitii, scheme si presupozitii. In acest mod inefabil, simti ca in actul cunoasterii te re-creezi cu un pret al misterului sacru. Cunoscandu-te pe tine insuti, sau incepand(« orice inceput se misca intre bucurie si sacrificiu » - L.Laveile) aceasta oficiere sacra te re-cunosti in cei din jurul tau, in lumea inconjuratoare, astfel universul transcende in Cosmos(« frumos », « armonie » - Dostoievschi).
Trebuie subliniat ca actul cunoasterii nu insemna o libertate fara marginire, sau o afirmare neconditionata a ei…ci o « puere » care trebuie sa mearga pe drumul creatiei si a binelui(Referitor la actul primordial de cunoastere – pomul Cunoasterii paradisiace - la protoparintii nostrii – Adam si Eva – un fin observator ca J. Gait afirma : « Pacatul inseamna in acelasi timp si afirmatrea si pierderea libertatii »). In demersul de loc usor al cunoasterii, ne vom intalni de multe ori cu pericolul « Filaftiei »(« a iubirii de sine »), considerat si « prim pacat originar ». Este vorba despre capcana auto-admirarii, care vine odata cu actul sublim al cunoasterii. Pericolul acesta l-au observat cei vechi si I-au opus experienta existentei fiintiale, din-nainte de pacatul cunoasterii filafteice.
Daca vreti, actul cunoasterii este o porunca divina, ea trebuie insa facuta cu « smerenia » micimi si dependentei noastre de divin, de semeni si de lume. Noi suntem chemati la actul cunoasterii pentru a mari, intelege, si desavarsi tainele lumii acesteia care se relava numai celor insetati de aceasta misiune suprema : « a cunoasterii dincolo de orice cunoastere ». Nu o cunoastere individuala, auto-admirativa si searbada, ci una luminata, intelegatoare si izvor de bine si frumos(« frumosul care va salva odata lumea », « Fratii Karamazov » - Dostoievschi).

Dumnezeu este Dragostea care Se daruieste !
Omul este si dragoste primitoare dar si daruitoare !
Cunoasterea este dragoste de Marele Daruitor, dar si de Marele Daruit!


P.S. « Din cascatul mare cat lumea va iesi antihristul » (Dostoievschi)