Bucură-te acum… suferința este atât de aproape.


Aveam obiceiul urât și între orele 12-13 în pauza de masă, fugeam cu Radu, șoferul meu de pe autobasculantă să admirăm plaja dintre ecluză și tabăra Năvodari.
Mașina o ascundeam lângă dig, printre bălăriile care crescuseră cât ea de înalte, nu cumva să o zărească cei de la secție, deși niciodată nu a avut nimeni curajul să-mi spună cineva vreodată, de ce chiulesc. De obicei era lume puțină și din peisaj nu lipseau niciodată câțiva pescari înarmați cu mulinete și prăjini care de care mai sofisticate, aruncând râmele de mare după chefali de pe uscat.
Radu era un bucovinean frumos, mult mai tânăr decât mine, care mă credeam tânăr… aveam pregătite slipuri, fiindcă pe acolo zăboveau amatoare de soare, liniște și baie, așa că eram pregătiți pentru orice fel de întâlniri.
Vara ca de obicei era încinsă, nopțile scurte încât aproape nu făceam diferența între temperaturile de zi și seară, doar briza mai adia la intervale regulate și mult așteptate de toți, ajunsesem să credem că zăpușeala nu se va termina niciodată.
Am îmbrăcat slipul în mașină și am pășit pe plaja visurilor, însorită dar pustie, spre mirarea mea… de obicei venea lumea dar acum nu era nici țipenie de om și mă gândeam..
- Cu atât mai bine!
Când mă apropiam de nisipul galben măcinat fin și fără scoici, nerăbdarea puse stăpânire pe mine. Am vrut să alerg spre apă, dar am înlemnit zărind… mulți copii cu cele mai inimaginabile defecte, se târau efectiv de la mare spre tabără, aflată la marginea plajei întinse și am crezut că visez urât.
Făceau parte din lumea celor cu dizabilități din naștere, abandonați de familii care nu mai aveau ce face cu ei… purtau în permanență diformități, malformații groaznice și nu îmi închipuiam că poate exista o astfel de lume inimaginabilă, care se găsea în fața mea !
În general li se vedeau oasele, erau foarte slabi, unii nu aveau picioare, nu aveau mâini sau membrele erau deformate, chipuri groaznice, copilași hidrocefali, bose și fose pe unde nu bănuiai.. însă aveau ochii în care se oglindea lumea noastră, spre deosebire de a lor… și am întors privirea!
Nu puteam și nu aveam curajul să îi privesc, eram năucit sub neprevăzutul șocului acestei întâlniri.
În acele momente am uitat de soția pe care o iubeam, de fetița încântătoare care mă aștepta, de casă, de tot trecutul, prezentul și viitorul, parcă un văl s-a pus peste mintea mea.
Am văzut ca prin vis cum pluteau spre noi doua tinere superbe, în costume de baie din doua piese, cu corpul minunat care ne-au întrebat,
- De unde sunteți? Noi de la munte și ne-am îndrăgostit de această zonă! Erau foarte volubile și fermecătoare… s-au așezat pe nisipul fierbinte și ne-au poftit lângă ele, să ne bucurăm de frumusețea mării care le plăcea enorm.
Noi doi aveam ochii gri-albaștrii și le priveam încântați, ele aveau ochii liliacului în floare și nu ne mai săturam de indigouri.. ca și de infinita Mare Neagră care în acele zile, era nesfârșit de albastră. Mi-am dat seama că trebuiau să fie cadrele medicale din tabără și ne-au confirmat că pe la ora două cu îngrijitoarele, supraveghetoarele urmau să servească masa copiilor.
Mie îmi era deja rău când mă gândeam la acele făpturi, paloarea feței nu mi-o ascundea nici bronzul soarelui. Erau acum îngrijorate de starea mea, au vrut să îmi ia tensiunea, pulsul, temperatura, bătăile inimii…
- Fiți liniștite că-mi revin! Nu știu ce m-a apucat. Am spus cu glas înăbușit însă ele nu s-au lăsat până n-au pus un aparat și m-au controlat.
Și-au dat seama, ce se întâmplă cu mine, însă doreau să îmi revin mai repede, să glumim, să ne privim în ochii azurii, să uite și ele de suferințele chinuri ce le aveau veșnic în față.
Era a patra zi de când sosieră la mare dar nu sperau să se apropie cineva de tabără și acum se bucurau de prezența noastră neașteptată. Probabil ar fi fost mulțumite cu oricine din lumea noastră, obișnuită, și cum doar noi eram pe acolo… mi-am revenit, așezat cu spatele la copiii care se târâiau pe nisip fericiți că au văzut și auzit valurile mării. În timp doream să uit și am uitat, că la doi pași de noi exista calvarul de ne imaginat al copiilor-oameni.
Nu mi-am dat seama de ce una dintre fete îmi plăcea mai mult, poate mi s-a părut mai miloasă, poate mai atentă cu mine, însă erau amândouă blânde și în orice caz, mă atrăgeau cu ochii lor care păreau să nu se mai dezlipească de ai mei… așa încât le-am încântat cu glumele ce mi-au trecut prin cap și simțeam întruna cum mă pierd în privirea lor.
Îmi spuneam singur, uimit și mai ales fermecat de existența celorlalți.
- Nu poate fi adevărat, atât de ușor și repede să ne apropiem!
Eu am uitat de fierătanii și tinerele de pacienți, părea că timpul o luase razna și se blocase, puteam să acuzăm orice, marea, plaja pustie, vara încinsă dar mai ales marginea aceea de lume nesfârșită.
*fierătanii -aici cu înțeles de utilaje, mașini, macarale etc
Deodată eu am spus,
- Ne-am încălzit suficient. Hai să mergem în apă să ne răcorim!
Imediat cu chiote de bucurie a fost primită ideea mea.
De la început ne-am împărțit perechi, fără să vorbim, ca și cum era de la sine înțeles. I-am întins mâna s-o ajut să se ridice; ceilalți obligați ne-au imitat, parcă imaginea noastră se reflecta într-o oglindă uriașă, cu marea ca fundal. N-am simțit nevoia să ne mai despărțim conștienți de clipele acelea inegalabile. Am alergat voioși, ținându-ne strâns de mâini, pe plaja întinsă și pustie, scăldați în soarele dogorâtor al după amiezii până ne-am avântat în imensitatea mării.
Când am intrat în apă cu viteză, rezistența ei ne-a despărțit pentru o clipă și ne-am jucat... nu aveam nevoie de minge, știam multe surprize care nouă localnicilor nu ni se par deosebite; am învățat-o întâi să împroaște apa, chiar am necăjit-o puțin că nu putea să arunce cu apa sărat-amară așa cum ar fi dorit. I-am arătat cum să o lovească, să nu se teamă… este doar apă, însă ea orbită de stropi mă aștepta, încercând totuși să mă țină departe până distanțele dintre noi au ajuns la un micron.
Ceilalți priveau încântați joaca noastră și încercau să ne imite.. le-a plăcut mult hârjoneala, exista în mișcările noastre un erotism camuflat, ca dansul preludiu al păsărilor pentru ce va urma.
Am intrat cu capul sub apă ținându-mi respirația și am apucat-o de mâini; am ajutat-o să urce cu picioarele pe umerii mei; la început fata se suia cu îngrijorare, pulpele ei mă mângâiau continuu și-mi strângeau apăsat grumazul… atingerile noastre ne intrau în creier, mâinile au început să se caute cu-nfrigurare prin apă; marea era agitată, ne dezechilibram totuși când simțeam că este în siguranță o îndemnam să se ridice pe umerii mei și sărea până au început să mă usture umerii.
Atunci am dispărut înotând pe sub ape și am fugit în larg.
Fetele s-au uitat înfricoșate după mine care ieșisem departe, la adâncime unde ele nu îndrăzneau să se avânte, fiind singurul care știam să înot. Strigau înspăimântate să mă întorc, vocile lor cristaline străbăteau dimensiunile și dăinuiau peste talazurile mării.
Impresionat de teama lor am revenit și imediat cei trei sau animat, fata aceea frumoasă era atât de radioasă când am apărut lângă ea de parcă aș fi fost plecat o veșnicie. Am fost vrăjit de spaima ei și le-am luat pe rând în brațe să le învăț cum să facă pluta… după care am început să le arunc dar cu toate că erau speriate și țipau, căderea lor era amortizată de apă și nu se loveau… le-a plăcut și această hârjoană .
Radu a înțeles mișcarea, a prins curaj și cum ele mai vroiau să ne jucăm la infinit
ne-am prins cu toții în vâltoarea dansului.
Dar zbuciumul și zgomotul mării ne-a îndepărtat suficient de ceilalți să nu-i mai zărim, apa cu puterea ei magnifică ne-a despărțit, nu i-am mai auzit și ne-am simțit singuri departe de orice. Deodată fata s-a prins de gâtul meu și am căzut îmbrățișați în valuri… aveam senzația că atingerile noastre sunt permanente, extraordinar și înfiorător de plăcute, parcă contactul pielii era al altui organism viu lipit de altul având propria sa identitate.
Am uitat de toate problemele ne rezolvate ce existau pe acest pământ...
…………………………………………….
După un timp am privit la perechea cealaltă cum se apropia de țărm și i-am urmat.
Ne-a plăcut mult zbenguiala în apă și ea m-a invitat oricând, după amiază, pe seară dar cât mai curând posibil… numai să nu uit că este singură și plictisită de viața asta anosta. Eu nu aveam cum să mă gândesc la altceva, decât la femeia neasemuită de lângă mine care mă privea pierdută în uitări.
Amândoi eram mulțumiți de bogăția sentimentelor ce ne invadau, în plus plutea splendoarea în jurul nostru când ieșeam din mare ținându-ne de mâini, cu apa șiroind pe trupuri și ne priveam înfiorați dar percepeam momentul acesta unic. Speram într-o repetabilitate veșnică sau cel puțin cât vor mai poposi pe acele meleaguri și cine știe… poate vom prelungi această stare, la infinit!
Deosebeam clar cum iubirea ca o nălucă a izbucnit între noi și percepând din zgomotele mării cum ne învăluie dragostea, când… i-am zărit din nou și m-am dezmeticit într-o secundă.
Uitasem și iar m-am prefăcut că nu văd înfricoșat acele ființe care sperau, ce? Minunățiile acestei lumi le erau inaccesibile, totuși trăiau și le intuiau; unii erau bucuroși dar și geloși, pe femeile care îi îngrijeau când le vedeau că râd, sunt vesele și fericite, cu toate că durerea lor permanentă se transformase în a doua natură însă nu plângeau.
Acum aproape ajunseseră la sala de mese, unii dintre ei mai sprinteni se căzneau să treacă pragul cantinei, în timp ce alții erau încă departe.
Fetele erau acum grăbite și preocupate cum să-i așeze la mese, ne-au sărutat în viteză și au dispărut, totuși ea mi-a reamintit și rugat în același timp,
- Vă așteptăm! a spus distingând clar cum mă căutau ochii ei albaștrii cu atâta speranță, că am rămas emoționat. Deja între noi se stabilise o ierarhie… ea era conducătoarea grupului!
Cinci minute mai târziu când, am ajuns la secție era ora două dar ca de obicei nu am dat socoteală nimănui iar la terminarea programului, mi-a spus Radu,
- Șefu’… ne așteaptă fetele… sunt atât de frumoase!
Actele mele erau vraiște, deja se apropia seara eu ezitam… temperaturile o luaseră razna!