Meteora – granița între cer și pământ

În vestul câmpului thessalian, o minunată cetate mănăstirească, unică în lume, domnește de pe uriașe stânci, ca niște coloși. Acest peisaj pietros îți creează un sentiment de teamă și admirație care nu poate fi explicat.
Legenda spune că acum mii de ani acest loc era o deltă a unui fluviu care se vărsa într-o parte îngustă și adâncă a mării ce acoperea câmpul thessalian. Cu timpul fluviul a secat, marea și-a retras apele, rămânând acest complex de stânci de la Meteora, pe care îl putem vedea astăzi.
Primul schit a fost înființat în jurul secolului al 11-lea. După aceea, oameni care au ales conviețuirea cu Dumnezeu în detrimentul celor lumești, având drept țel mulțumirea sfântă, au ridicat rând pe rând și celelalte lăcașuri sfinte. Dintre aceste mănăstiri numai șase se păstrează în stare de funcționare și pot fi vizitate: Metamorfosis(Schimbarea la față), Sfântul Nicolae Anapavsas, Russanu, Sfânta Treime, Sfântul Ștefan și Varlaam. Pe locul celorlalte mănăstiri au rămas doar ruinele unor pereți dărâmați, rămășițe ale unor platforme din lemn, resturi de sfoară sau săpături în stâncă amintind doar de ceea ce a fost cândva. Din altele a rămas chiar mai puțin de atât: doar trepte, fântâni sau picturi murale.
La poalele acestor stânci abrupte ale Meteorei se află Kalambaka, fost sat, acum județ - compus dintr-un municipiu cincizeci de comune și optzeci de cartiere, ce datează dinaintea nașterii lui Hristos, distrus de câteva ori de cotropitori, dar reconstruit de către locuitori. Acum el găzduiește hoteluri moderne unde vizitatorii pot înnopta. O mulțime de monumente și obiecte de cult bisericesc sunt oferite ochiului care vrea să vadă.
Pe crestele acestor stânci singuratice comunicarea cu dumnezeu este absolută. Aici și-au găsit liniștea sufletească trăind în lipsuri copleșitoare oameni în zdrențe, sihaștrii care au renunțat la cele lumești.
În timpul jugului turcesc în interiorul acestor biserici funcționau pe ascuns școli care aveau drept scop păstrarea limbii și a obiceiurilor grecești și ofereau adăpost fugarilor. În aceste lăcașuri, călugării au un trai modest. În afară de rugăciuni cu care își ocupă cea mai mare parte din timp, fac sculpturi în lemn, picturi cu sfinți, icoane, munci agricole. Veniturile obținute din munca lor sunt donate instituțiilor de binefacere, folosite pentru întreținerea școlilor sau în alt sector social.
În aceste mănăstiri s-a menținut bogăția spirituală, s-a păstrat moștenirea culturală grecească prin documente istorice neprețuite, documente sfinte, simboluri bisericești, precum și prin alte obiecte făurite din aur și argint, încrustate cu pietre prețioase, sau sculptate în lemn. Aceste comori datează din secolele 14, 15, 16 și 17. Talentul celor care au muncit la ridicarea acestor construcții este vizibil în frescele murale frumoase și bogate.
Cea mai mare dintre ele este Metamorfosis, supranumită și Megalu Meteoru. Meteoru – deoarece stânca este cea mai înaltă dintre toate. În trecut aceasta se numea Platilitos, ceea ce în traducere înseamnă Piatra Lată. Așezarea cea mai impunătoare este mănăstirea Sfintei Treimi. Încadrată de vârfurile împădurite ale Pindului, se înalță pe stânca cu cea mai mare întindere 5000 – 6000 de metri. Sfântul Ștefan este cea mai bogată, aici fiind păstrate și obiecte de la mănăstirea Sfintei Treimi, care au fost transferate în timpul ocupației străine, pentru a nu fi furate. Acest lăcaș are și un puternic rol social, datorită muzicii bizantine pe care o cultivă.
Fiecare din aceste mănăstiri cuprinde cel puțin două biserici, unele construite după modelul celor de la Muntele Sfânt, în formă de cruce, diferind numărul de turle și de coloane, altele circulare sau de tip bizantin. Ușile altarelor sunt din lemn încrustat și aurit, cu decorații mozaicale din bucăți de fildeș și marmură, pereții sunt acoperiți cu fresce minunat lucrate și picturi religioase, lemnul este sculptat cu animale și plante.
În vremurile străvechi, accesul în aceste mănăstiri se făcea cu scări din funie sau cu o plasă de sfoară care era coborâtă de călugării de sus cu ajutorul unui scripete. În această plasă se puneau bagajele, proviziile sau se urcau oamenii, era legată la gură și apoi trasă înapoi. Imaginați-vă cât de înspăimântătoare era această urcare, ținând cont că ajungerea la destinație dura aproximativ o jumătate de oră. După 1920 au început să se sape trepte în stâncă, pentru ca accesul să se facă mai ușor, mai rapid și lipsit de risc (146 de trepte la Megalu Meteoru).
Am reținut o imagine destul de neplăcută pentru cei mai slabi de înger și anume, la una dintre mănăstiri o sală este plină cu rafturi de-a lungul pereților și pe acestea sunt așezate frumos, unul lângă altul cranii ale călugărilor ce l-au slujit pe Dumnezeu în acele locuri. Vizitatorii se pot uita înăuntru printr-o mică deschidere în ușă.
Femeile nu au voie în mănăstiri în pantalon, fustă scurtă, pantalon scurt și pentru a li se permite accesul sunt obligate să îmbrace la intrare niște fuste care să acopere în întregime. De asemenea bărbații în pantalon scurt trebuie să îmbrace pantaloni de postav.
Din păcate pozele făcute în interior(deși nu e permis – am citit după) nu au ieșit foarte bine, datorită luminii și probabil și a calității destul de proaste a aparatului de fotografiat.
Vizitatorii pot aprinde lumânări și pot spune în gândul lor rugăciuni. Niciunde nu te simți mai aproape de Dumnezeu ca în aceste locuri sfinte. Un miros fin de tămâie umple sufletul celui care se roagă de calm și dragoste divină.
În ceasul serii, ultimele raze ale soarelui aprind văzduhul de deasupra acestor giganți stâncoși tronați de cetățile sfinte, giganți care par a fi o graniță între cer și pământ, care se întinde parcă dincolo de lume.