Reîntoarcerea termenului cioban din exilul etimologic

Susurul izoarelor îmi picură în suflet clipele ascunse în negura timpului, atunci când omul era în comuniune cu natura - care a trezit cele mai subtile înțelesuri și a creat premizele evoluției spirituale a lumii europene.

De acele vremuri vorbește și Rudolf Steiner: „Atunci nu exista nimic asemănător cu scrierea. Exista numai această scriere cosmică. Și în acele locuri s-a răspândit, dinspre Răsărit, un ritual de mistere din ținutul Mării Negre, care apoi, după ce nu a mai putut fi descifrat de conștiința comună, s-a păstrat în mitologia nordică, în partea care se referă la Wodan... considerat cel care a introdus runele, care a întemeiat scrierea”. Aceastea au fost scrise la Dornach, în 1923, iar tăblițele de la Tărtăria, descoperite în 1961, au fost datate ca fiind din 5.500 îHr.

Despre ele aflăm și din Biblie; în epoca Adamică are loc primul fraticid, când ciobanul Abel cade victimă lui Cain.

Miorița, în partea sa exoterică, relatează tot despre o crimă. În acest context aș putea spune că termenul cioban este vechi de 6.000-8.000 de ani, iar Wodan a rămas în memoria laică cu înțelesul de conducător, adică VODÃ – care are, după autorii DEX-ului, etimologie slavă; dar acest popor a apărut în istorie în sec. VI și se spune că s-a format în sudul Poloniei, deci în nordul României, fiind deci în contact cu triburile germanice și traco-geto-dacice de la care au preluat o parte din termeni, și nu invers.

Termenul CIOBAN se crede că provine din turcă. Din păcate autorii DEX-ului poate nu știu că în Asia există populație indo-europeană de peste 6.000 de ani, răspăndită din India până în Urali, și până la Marea Mediterană, care a dat cele mai strălucite civilizații (hindusă, persană, frigiană, hitită și pontică), și în care ruinele orașului Troia tronează de peste 4300 de ani alături de Mohenjo-Daro din India. Și toate acestea le subliniez pentru că arienii au ajuns în actualele habitaturi în urma unui lung proces de transhumanță, care a creat o adevărată „Cale a Zeilor”, descrisă în Ramayana și în lucrările lui Cantemir.

Iată de ce termenul CIO-BAN se regăsește și în persană, ca TCHOU-PAN; subliniez că în unele limbi, cum este și franceza, grupul tch este folosit pentru pronunțarea grupului „ce” sau „ci” (cum este în cazul ceh=tchéque). Însă pentru înțelegerea termenului trebuie să cunoaștem originile, modul în care s-a format. În acest sens în sanscrită rădăcina verbului a strânge, a acumula este Ci, care corespunde și sensului de energie, chi - în filozofiile orientele, dar și verbelor a explora, a căuta.

În persană terminația PAN este o particulă care în Europa este folosită ca element de compunere cu sens de „tot”, „întreg” (cum este paneuropean), dar și ca denumire dată în evul mediu nobililor polonezi și marilor boieri români. Conform corespondențelor fonetice pornind de la indo-europeană „P” corespunde în unele cazuri lui „B” și astfel se ajunge la termenul românesc BAN - denumire purtată de guvernatorii unei regiuni, fiind și cel mai înalt rang boieresc. În fond ciobanul este tot un conducător (precum un pan sau ban), de multe ori chiar proprietarul turmei, iar seara adună, strânge oile la stână.

La fel și ciurdarul este crescător de vite care are o ciurdă sau cireadă; și acești termeni sunt considerați ca provenind din maghiară și slavă. Persanii și geții, ca neamuri, aveau o limbă indo-europeană despărțită în istorie prin arealul ocupat; s-au reîntâlnit în timpul lui Cirus cel Mare (care s-a luptat cu masageții și a pierit de mâna lor în 529 îHr.) și a lui Darius (care a fost înfrânt de geții de la Dunărea de jos în 513 îHr.) și au străbătut spațiul geografic și timpul ca și turmele care se întorc în sat toamna. Acum putem înțelege și reîntoarce termenul cioban, din exilul etimologic al DEX-ului, în matca plaiului mioritic.