M.I. . în noaptea de 10 spre 11 septembrie .98 (cînd am fost bătuți pe stradă), ca să terminăm odată cu poezia. Din acel moment scrierile noastre s-au numit fracturi. Cînd am publicat prima oară acest text n-am avut timp să facem o radiografiere pe îndelete a curentului, ci doar să-l descriem în linii generale. A doua variantă, ceva mai bogată, a fost îngropată într-o revistă de istoriografie literară. Apariția de față reprezintă varianta definitivă a manifestului nostru.

Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic și, în consecință, curentul
nostru este reflectarea literară a unei realități noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism.
Anarhia noastră este revolta unor mai mult sau mai puțin falși marxiști care văd cum niște fasciști
nenorociți ca Fukuiama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanității. Mai bine să distrugem noi lumea. Pentru a vă oferi cel mai simplu exemplu al fracturii mesajului în lumea în care trăim: în registre diferite, e o fractură între un film mizerabil de la vreo televiziune și reclamele scîrboase care îl întrerup. E normal ca aceste fisuri, vizibile cu ochiul liber, să se reflecte în scris. Creierul nostru funcționează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.

Fracturismul desfide șoarecii de bibliotecă și poeții premianți, cît și o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultății. Fracturismul urăște poeții făcuți, roboțeii liricii române. Poeții contemporani (indiferent de curentele sau mișcările în care se înscriu), prezentați cu larghețe în revistuțele scoase de admiratorii lor, sînt niște mafioți care încearcă să folosească puținele lor reușite poetice în scopuri sociale (mulți dintre ei au cinci slujbe și nu mai scriu nimic valabil), impuși fiind după modelul sicilian al familiei (care-i include acum și pe președinții asociațiilor de scriitori). Ei s-au strîns în jurul unor unor teoreticieni (foști scriitori), care le-au băgat în cap unor premianți că pot să ajungă poeți. Sînt jalnici. Acești scriitori, după ce au bătut cîmpii pustii vreo zece ani, mai nou și-au descoperit adevărata vocație: negustori de idei depășite, dar fixe, de literatură ieșită din uz sau compendii didactice.

Poeții tineri calcă pe urmele maeștrilor (primind burse în străinătate de care numai ei au auzit), însă nu în poezie, care a rămas la fel de .exoftalmică. (adică lectorul rămîne cu .ea. în mînă, năuc, cu ochii bulbucați, așa cum fac și lamentabilii acoliți ai lui Dan-Silviu Boerescu sau ai altor meșteri județeni).

În totul, acești poeți au trădat poezia pentru un ideal mic-burghez. Fiecare pasăre pe limba ei piere. În rest, nu trebuie să vă speriați. Fracturismul nu va omorî pe nimeni dacă nu e necesar. Ar mai fi de spus doar că, deși nu are nici un precursor autohton, fracturismul e un curent prefigurat de cîțiva poeți străini (Yves Martin, Allen Ginsberg, Robert Creely, Velimir Hlebnikov, E. Cummings, Keneth Koch, John Ashbery.) și pare în vogă printre poeții tineri din tot Estul Europei. Un exemplu ar fi noii barbari, grup de poeți polonezi ai anilor 90.

Dintre poeții români sînt fracturiști: Ștefan Baștovoi, Mihai Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Sandu Vakulovski, Zvera Ion, Răzvan Þupa și presupunem - noi. Fracturismul este un curent al celor care există așa cum scriu, eliminînd din poezia lor minciuna socială. Fracturismul nu este o afacere poetică, o fraudă mic-burgheză sau o spargere la băncile goale ale poeziei de azi. Nu este așa ceva. Fracturismul este un curent al celor care nu au speranțe carieriste, al celor care nu percep arta ca pe o tranzacție socială, iar viața ca pe o afacere din care să poți scoate cu orice preț profit. Foarte mulți consideră că (sau se comportă ca și cum) literatura s-ar fi terminat la sfîrșitul anilor optzeci, iar poezia tînără ar fi o palidă copie a poeziei cotidianului, a lunediștilor sau a tot felul de textualiști / ioviști sau a postmodernismului (îmbrăcat în straie românești). Nu este adevărat. Fracturismul desfide cotidianul și jocurile textuale ale lui Gheorghe Iova. Fracturismul este suficient de puternic încît să existe pe propriile lui picioare. Brașovul sau Bucureștiul sînt niște orașe moarte. Poezia a crăpat în ele. Cei care au scris cîndva poezie sînt cuprinși astăzi de un putred spirit comercial, sînt înghițiți de mlaștina banilor. Prin modul în care trăiesc acești foști nu mai au nici o legătură cu poezia.

Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realității și existenței, vrea să instituie o legătură extrem de strînsă, o coeziune între felul cum trăiești și poezia pe care o scrii. Fracturismul a înțeles că aceste două lucruri nu pot fi despărțite. Nu poți fi, în același timp, un profesor universitar academician, un mic-burghez carierist comerciant politician și un poet nonconformist. E o discrepanță aici și o fisură. Fracturismul desfide poezia optzecistă a realului, derivată din cultură și împănată cu o multitudine de planuri ștințifice. Ce limbaj prețios folosesc acești poeți care pretind că scriu o poezie a concretului! Ei le vorbesc iubitelor exoftalmice și suturate despre lobotomii sau despre cum mănîncă semințe decorticate. Sînt jalnici și ridicoli. Ei pretind că scriu o poezie a realului, a omului comun și obișnuit, dar fac acest lucru pornind dinspre cultură (de multe ori una nici măcar bine asimilată). Așa ceva însă nu se poate. Asta e o minciună. Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafăcută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realității. Poeții fracturiști pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În sfîrșit, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale față de postmodernism. (prima variantă a acestui text a apărut în octombrie 1998, în Monitorul de Brașov)





Prima anexă
Dumitru Crudu

În primul rând, fracturismul propune refuzul noțiunilor, conceptelor, denumirilor, etichetelor de tot soiul, pentru a ajunge din nou la complexitatea vie a realului și a individualității. Fracturismul a înțeles că, respingând limbajul uzual sau științific te disociezi, de fapt, de vidul semantic. Vidul
existențial al poeților contemporani poate fi descoperit în limbajul pe care aceștia îl folosesc. Falsitatea lor umană funciară a ajuns să fie e talonul oricărei comunicări poetice sau non-poetice.
Fracturismul refuză categoric să mai întrebuințeze propoziții de tipul am venit să-ți spun că cerul e înnourat (de care abundă poezia din acești ani) sau și eu am fost pe strada Castelului. Cu toate că aceste propoziții reproduc niște lucruri existente, ele simplifică și falsifică realitatea. Ceea ce nu au înțeles mulți poeți contemporani este faptul că varietatea și complexitatea unui cer înnourat nu pot fi exprimate prin propoziția astăzi cerul e înnorat. Și apoi, care ar mai fi diferența față de cerul înnorat de ieri, de alaltăieri, de anul trecut, de acum doi ani? Fracturismul refuză generalitatea limbajului comun. Greșeala multor poeți de astăzi este aceea că ei încearcă să atingă ceea ce este adevărat în limbajul comun pornind de la un fel de generalitate. Adică de la ceva realmente tautologic. Acesta-i un pericol real: să nu vezi că în limbajul comun / uzual generalitatea se lăfăie în largul ei și chiar face casă bună cu tautologia existențială. Din cauza degradării sale, prin rutină, convenționalism și conformism, limbajul comun și-a pierdut accesul la particular și concret, deși tocmai aceste două categorii erau ținta poeziei realului. Poeții de astăzi au iluzia că toate gesturile lor sînt unice și irepetabile. Nu este adevărat. Cu toate acestea, propozițiile eu fumez în zorii zilei în bucătărie, tu ieși în balcon, noroiul meu cu pietre, mă scobesc în nas etc. parazitează poezia cotidianului sau cea textualistă. Cei care le folosesc au iluzia că prine ele frizează și pun în evidență unicitatea eului. Se înșeală amarnic. Deși, întradevăr, acum eu chiar stau în bucătărie și fumez. Este perfect adevărat acest lucru, dar este atît de fals cînd încerc să-l exprim. Sute de poeți ai cotidianului / realului / noului antropocentrism / postmodernismului fumează în bucătărie, considerînd că fac ceva unic și irepetabil. Ei nu înțeleg însă că nu tot ce faci este cu adevărat unic și individual. Fracturismul a înțeles că foarte puține lucruri din cele pe care le faci îți sînt proprii și caracteristice numai și numai ție. Cu toate că cei mai mulți dintre poeții realului au mizat pe individual, ei s-au îndepărtat exact de acest obiectiv, căzînd într-un soi de tipizare, colectivizare și socializare a intimității și individualului. Una dintre problemele poeziei de astăzi: obiectul poetic nu se deosebește prin nimic de obiectul real. Cîrdul de ciori s-a oprit pe sîrmele de telefon. este o propoziție care sună la fel de banal atît în poezie cît și atunci cînd o enunți stînd la balcon. Fracturismul propune o soluție: transferul atenției dinspre obiectul / obiectele decupate asupra subiectului emițător / receptor. Fracturismul a înțeles că obiectul / obiectele decupate trebuie să treacă în plan secund, iar odată cu aceasta și tehnica aparatului de filmat, hiperutilizată. De asemenea, fracturismul renunță la a-și adjudeca niște perspective neutre, obiective și exterioare asupra realității. Fracturismul revendică reapariția în prim-plan a subiectului Real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat sau a (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în acesta am mai putea surprinde nuditatea fragilă a realului. Fracturismul consideră că atît obiectele prezentate, cît și noțiunile, denumirile și conceptele se înscriu într-un proces de obiectualizare și obiectivare a eului, jefuindu-l de toate atributele sale reale. Fracturismul renunță la a mai numi și eticheta realitatea, iar, prin aceasta, fracturismul renunță la a mai folosi procedeul conceptualizării senzațiilor, o adevărată molimă care bîntuie poezia de azi. Să facem o observație care se impune de la sine. Realitatea există dincolo de concepte și etichete. Noțiunile și obiectele sînt niște obstacole în calea receptării și cunoașterii individualității și concretului lumii. Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanșă de reacții personale și senzații ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă reacții. Toți spunem: ne este frică, dar sînt atît de diferite spaimele noastre. Frica unui om în fața unui pat de spital unde agonizează tatăl său este complet diferită de spaima unuia care merge la dentist. Chiar nu se pot compara. Fracturismul propune să descoperim și să deslușim diferența reacțiilor noastre personale. Unicitatea unei reacții nu poate fi
surprinsă printr-un limbaj noțional sau uzual. Cînd spui că îți este frică, de fapt, nu spui nimic. Ar trebui să găsești în frică numai ceea ce îți este caracteristic doar ție.

Fracturismul propune cîteva soluții:
1) O descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul reacțiilor noastre, deconceptualizîndu-l pas cu pas. De exemplu, deconceptualizînd frica un poet poate atinge diferența acestei stări.
2) Schimbarea cadrului real, prin insolitare. Frica va fi potențată exact prin această nerecunoaștere a unor situații prestabilite.
3) Reconstituirea unor situații non-verbale, care însoțesc obiectul deconceptualizat. Atunci cînd spun: iată, șobolanul ăsta moare, eu ar trebui să recompun în limbaj mimica, gesturile și intensitatea vocii pe care le avusesem în acel moment;
4) Estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le
avem;
5) Obiectul ar trebui să fie absent, fiind sugerat prin cadru sau prin situații;
6) Reacțiile pe care le avem ar trebui să frizeze mărturia;
7) În afară de reacțiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva;
8) Autenticitatea poate exista numai la nivel de reacții. Toate, în rest, sînt false. Obiectele rămîn
aceleași, numai reacțiile noastre se schimbă.

Noțiunile / conceptele / obiectele sînt comune, doar reacțiile sînt strict individuale și ne pot, realmente, reprezenta. În felul acesta am putea evita greșeala de a accede la individual prin obiecte, printr-un celălalt sau prin generalitatea limbajului comun. Distanța dintre reacțiile noastre subiective și realitate trebuie să dispară, cedînd locul unei unități senzoriale și psihice, din care să crească după aceea textul poetic. Realitatea există doar în propriul nostru eu. Este o mare greșeală să credem că recursul la general îți deschide ochii spre complexitate. Iluzia realității eului nostru ne-o mai dau doar propriile noastre reacții. Numai ele ne mai leagă cu adevărat de lume. Poeții de astăzi vor să fie cît mai radicali cu putință. Foarte bine. Nu poți însă să fii radical atunci cînd vorbești despre o realitate schematică, constituită din prefabricate și clișee. Cum poți s-o radicalizezi? Din păcate, foarte mulți autori își plasează temele / motivele / subiectele înaintea substanței propriuzise, sau brodează niște conținuturi individuale pe niște structuri poetice deja existente. Ceea ce este viu nu poate fi conceptualizat, chiar și substituirile lingvistice ne falsifică eul nostru ireductibil, singurul obiect poetic valabil care poate exista și fără sprijinitori tehnici. Singurătatea noastră ca oameni este cel mai mare bine pe care îl avem. Povestea puloverelor Ș. B.: pentru fiecare zi din an ea are cîte un pulover.





A doua anexă
Marius IanuÈ™


Să nu se creadă că exagerăm cu ingenuitatea, că o transformăm într-un criteriu valoric. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Cine ar spune-o, ar dovedi prin aceasta că nu a citit nimic scris de noi. Nu aruncăm la gunoi nici un instrument, nici o tehnică, vrem să ni le perfecționăm continuu. Numai că, pentru noi efectul cel mai puternic al artei este ingenuitatea. EFECTUL DE INGENUITATE. Poezia este, pentru noi, o intervenție asupra realului (da, în fond sîntem niște neo-imagiști). Iar dacă apare în scenă vreun instrument, acesta are efectul unui bisturiu lăsat în pacient. Ingenuitatea maximă poate fi atinsă numai printr-o bună cunoaștere a stărilor psihice. Așa că, pînă la urmă, ajungem de unde am plecat. Un poet nu lucrează numai cu tehnici (cum fac cei mai mulți optzeciști) ci, esențial, cu sine. Pentru această redescoperire a sinelui, a stărilor spirituale umane, fracturiștii au fost nevoiți să reinventeze o tehnică pe care aș putea s-o numesc, aproximativ, complex imagistic. Cînd a scris despre Pound, Alexandru Mușina, în spiritul generației sale, a dovedit că nu a înțeles nimic din cea de-a treia cerință pe care o aplică Pound unei imagini poetice: să reprezinte un complex emoțional (adică: o empatie). Domnul Mușina vorbește continuu în eseul Domniei Sale despre. obiectivarea poetului. Confundînd (intenționat, cred, în slujba demonstrației de acolo) o idee poetică mallarmeană, provenită dintr-un model străin literaturii. Savantul, idee care a prins ușor la critici, pentru că producetexte mai ușor de discutat, oferă puncte de sprijin, cu o alta (cea a stăpînirii tehnicii poetice, unei anumite tehnici poetice, la Pound, care secretă în sine chiar opusul obiectivării).

Totuși, acest complex (imagine sentiment, cum îl numește chiar Pound), ajunge în fracturism oarecum modificat. Un complex fracturist conține ideea empatiei cu un modul poetic, deci stările pe care acesta le provoacă, numai că acesta nu este restrîns la o simplă imagine (deși ele domină). Poate fi aproape orice, se poate face fracturism chiar îmbinînd discursuri contradictorii rostite în parlament, cu condiția ca acestea să nască sentimente reale, sentimentele ființei care e supusă la audierea lor. De fapt, ideea de la care pleacă nevoia de autenticitate pe care o tot vînturăm deasupra capului este următoarea: nu poți să determini nașterea unei stări fără să ai experiența ei sau măcar experiențe apropiate (chiar numai mentale, adică obsesii, dar ele să existe).

Fracturismul propune de fapt un model poetic perfect adaptat atît cerințelor adevărate ale artei, cît și lumii de azi. Cînd vorbește despre postmodernism, Alexandru Mușina observă că acest curent nu are nici o legătură cu realitatea românească, lucru în bună parte adevărat (voi reveni cu o povestioară). Partea proastă e că aproape nimic din ce se scrie azi în poezie nu mai are legătură nu doar cu situația actuală, ci nici cu posibilitățile poetice ipotetic generate de ea. Or, România s-a schimbat enorm în ultimii zece ani: locul discursului unic a fost preluat de cacofonia de mesaje care ne asaltează zilnic, paradigma culturală s-a fărmițat etc. etc. Aceste schimbări, care nu au nici o legătură cu postmodernismul, nu au marcat de loc literatura actuală. Pentru noi, postmodernismul nu mai există. După cum a observat domnul Mușina, e vorba doar de un curent al proezei americane a anilor 60, 70 (poate nici măcar cel mai reprezentativ). Cît despre postmodernitate, da, s-ar putea vorbi de o anumită înclinare a civilizației occidentale spre enterteinement și produsele sub-culturale, o abandonare a finalităților supra-individuale. Și? Ce-i
cu asta? Încă nu am văzut nici un muzeu al trupei Iris la București, încă n-am auzit vreun om în România care să nu mai aibă probleme cu situația economică / politică / spirituală a. țării. Cît despre drepturile minorităților, dați-mi voie, ce drepturi are fracturismul în actuala mare de culturnici mafioți și scriitorași alternativi? Fracturismul declară: postmodernismul este un curent prozaic ajuns în anii 80 în România și dispărut tot atunci. Restul e literatură.

Și nu pot să înțeleg ce aveți împotriva unui curent care încearcă să redea adevăratele dimensiuni ale mecanismelor lumii de azi? Ca să ajungem la asta folosim o tehnică stranie, premergătoare complexului fracturist, pe care aș numi-o capcană existențială. (Denumirea mi-a venit dintr-un articol pe care l-a scris Alexandru Matei despre poezia mea, articol care zace de trei luni într-o redacție Ocultă.) Dudu definește această tehnică, poate, dacă o voi descrie și eu, imaginea asupra ei va fi mai clară. Premisa ei este că un poet nu trebuie să lucreze doar la nivelul tehnicilor de scriitură, ci, în primul rînd, la perfecționarea (legăturii cu) stărilor psihice / sufletești, în sensul intensității trăirii și capacității de receptare a lor. Pentru a ajunge la asta, poetul trebuie să se pună veșnic în ipostaze extreme (la Brașov nimeni nu înțelegea de ce își cheltuie Dumitru Crudu salariul de ziarist în două zile), trebuie să-și potențeze sentimentele spre nivelul maxim. Lucru relativ ușor de realizat în România. Dar greu de întreținut. Poezia fracturistă este una dintre cele mai atroce forme de artă. Te consumă infinit. De fapt, nici nu cred că se poate face prea mult fracturism. Poeții din grupul nostru fac pauze lungi . și mă gîndesc la cei mai buni dintre ei, Ștefan Baștovoi, Ruxandra Novac, Dumitru Crudu, cele trei vîrfuri ale generației mele, pe care le invidiez enorm - nu pot să reziste ritmului de viață cerut de acest tip de poezie (poate nici nu ar trebui să-i spun așa).
Ideea de bază a fracturismului (neputința creării unor efecte emoționale de lectură din simpla fabulație, fără substrat existențial), și problema lui, capătă o rezolvare chiar în aceaste teorii ale capcanei psihice și complexului fracturist. De fapt, dacă stăm bine să ne gîndim, sînt niște cerințe pe care orice cititor de azi ar trebui să le aibă față de orice text literar subiectiv / liric. Ne-am săturat (vorba lui Dudu) de obiectivare senzațiilor, imagini suprarealiste (în cel mai rău sens al cuvîntului, căci făcute fără nici o urmă de implicare a autorului), lălăială metaforică și zdrăngănele. A venit vremea poeziei trăite, asumate, adevărate.







Fracturismul în proză
IonuÈ› Chiva

Dacă Marius Ianuș și Dumitru Crudu puneau bazele fracturismului într-o noapte când au fost bătuți, pe mine m-a păscut gândul unei proze cel puțin entorsiste în condiții mai pașnice. Tremurând pe terasă la .Argentin. în fața a două pahare cu rom, Marius Ianuș îmi vorbea de fundătura textualistă și caracterul perdant al unei proze franceze orientată pe direcția .le nouveau roman., de melanjul nefericit pe care majoritatea optzeciștilor români l-au făcut încercând să împace această primă direcție cu influențele .hard. primite de la americani.
Fracturismul are în momentul de față o formă de manifestare exclusiv poetică, revendicându-se oarecum de la Ginsberg, Frank O. Hara și alții (nu mai știu câți și cine) și având, iată!, chiar reprezentanți. Nu voi vorbi aici, din lene și oarecare lipsă de timp și spațiu, despre caracteristicile fracturismului în poezie: cel interesat poate urmări materialul care urmează, a treia versiune a manifestului fracturist (el reia un exemplar, unicat, până azi greu de procurat - întrucât necesita un drum în Berceni și alte cheltuieli suplimentare - al unei reviste peste tipăritura căreia Ianuș își exprima, cu pixul, multiplele obiecții).
Voi vorbi în schimb despre cum mi-au surâs mie câteva idei fracturiste și, gelos pe monopolul poeților (care sunt toți niște efeminați și scot o capodoperă între două halbe), am vrut să-l adaptez la proză. Primul și cel mai abstract loc comun în care mă întâlnesc cu Ianuș este credința în sinceritatea scrierii. N-are rost, de altfel, să mai spun ceva aici, ideea că aceasta este o condiție sine qua non. Pentru a face literatură bună a ajuns aproape un truism și, în principiu, unde nu-s bani, glorie sau femei la mijloc nu-și prea găsește loc nici dulcea inducere în eroare. Mai cred în scrisul exorcist: să nu scrii pentru că vrei sau pentru că îți place, ci pentru că trebuie, dă afară. Cred în scriitorul care nu poate scrie despre orice, scriitorul care scrie despre obsesiile sale și prin urmare evită întâlnirea cu foaia de hârtie pentru că procesul creației îl poate duce la demență. Acestea sunt bazele, asta vreau eu de la literatură în general și de la proză în special . lucruri deștepte sau frumoase pot face mulți, dar nu asta e literatura, nu delirul imaginației și nici textul despre text. Dar considerațiile astea mă pot, la o adică, privi doar pe mine, altceva înțeleg prin .fracturismul prozaic. Proza postbelică românească e neinteresantă nu pentru că nu e scrisă frumos, ci pentru că e scrisă fals. Romanul obsedantului deceniu are o schemă extrem de vizibilă: bestiile lozincarde și omul care le privește, inadaptabilul moralist (împănat uneori cu false cinisme) și sincer, pentru că își face un lucid proces de conștiință și are impulsuri masochiste. Când strungarii lui Buzura discută în pauza de masă despre neliniști ezistențiale eu încetez să-i mai cred. Marin Preda rămâne între cei buni, dar mă doare faptul că ar fi putut fi foarte bun, prin ceea ce are autobiografic în Moromeții sau Marele singuratic. Se pierde însă, dincolo de compromisuri precum Delirul, despre care n-o să vorbesc, în aceeași schemă, drăguță altfel (nimic mai interesant decât un om care s-a luptat și a fost învins). Ce mă miră este că toți născătorii unor astfel de personaje (D. R. Popescu, Þoiu, Ivasiuc, toți) sunt (sau au fost, cât au fost) bine. Aș fi vrut (Doamne, iartă-mă!) să-i văd și eu pe la balamuc sau plângându și neputințele omenești pe bordura unui trotuar într . o noapte, cum fac eroii lor, să-i văd pierduți, învinși de claustrarea și obscurantismul din lumea lor. Dar asta nu avea cum să se întâmple deoarece ei au făcut .literatură., adică au scris mincinos despre lucruri străine lor, suferinzi fiiind de .sindromul Alecsandri. (scriitorul care descrie iarna din camera sa călduroasă). Au scris toți despre o lume căreia, oricum, cei ce vin n-o să-i mai înțeleagă mecanismele: s-au pierdut în specific, în accident și când au vrut să fie general-umani au fost doar conceptuali, abstracți, mai mult eseiști decât prozatori.

Optzeciștii ar fi putut fi mai mult dacă n-ar fi cedat laturii deștepte a grupărilor lor. Textualismul, deconspirarea mecanismelor, jocul cu teztul pot da lucruri interesante, amuzante, spirituale chiar, dar care nu spun nimic despre nimic. Când Cortasar (absolut întâmplător) povestește pe patru pagini cum își dă un tip plovărul jos, poți să spui multe despre acele pagini, dar nu că te-ar atinge cumva. De atins te atinge Dostoievski, când o curvă îi citește din .Biblie. unui criminal. Mircea Cărtărescu, de pildă, are o singură carte de proză bună: Nostalgia. Restul sunt jocuri pe aceeași clapă, construcții de un baroc delirant care te pot fura, dar nu te vor convinge la o a doua lectură. Fracturismul e mai mult o stare (chiar și de lucruri) provocată de mesajele discordante ale lumii de azi (filmele proaste, întrerupte de reclamele oribile, spuneau poeții în manifestul lor). Vorbim de o lume informatizată, deci o lume a pseudo (aș zice eu) comunicării, o lume pe care Mircea Cărtărescu o vede caleidoscopic, dar asta e o viziune foarte optimistă.

Fracturismul o vede mai degrabă ca o lume sfredelitoare la cap, născătoare de nevroze și, în final, alienare. Proza fracturistă trebuie să fie una a nebuniei și / sau a inocenței infantile. Ruperea dintre eu și rest, dintre înconjurat și înconjurător, duce în final la fracturarea sinelui. Proza fracturistă e una a leului lui Nietzsche, a nihilismului total, un balans între distrugere și autodistrugere. dar acestea făcute nu programatic, ci bazându-se pe puritatea unui sentiment enuin. Spleenul, greața, semnificate de tensiunile marilor sfâșieri țin cumva de paradigma fracturismului. Aș putea spune că Bacovia (poetul) este primul mare fracturist român. Din păcate mi-e greu să-mi aleg modelele în proză . cel puțin în proza contemporană românească (citită atunci când am timp), nu găsesc pe nimeni care să se apropie de ceea ce-mi doresc. Puțin curios, parcă, parcă. cu ceva eforturi și niște bunăvoință aș vorbi de Fântâneru cu Interior și Blecher, dar numai cu. Întâmplări din irealitatea imediată.. Referințele sunt însă prea fragile pentru a crea o descendență. Ambele romane fac parte din micile bijuterii ale underground-ului literaturii interbelice și sunt totuși mult mai apropiate de ce se făcea în Europa timpului lor decât ce realiza mainstream-ul.

Tot ca străbunici ai fracturismului, dintre străini acum, i-aș adopta pe Le Clezio ( Proces verbal e singurul roman pe care i l-am citit . și mia plăcut f. f. mult), puțin Salinger ( The catcher in the eye) și Jack Kerouac. nu știu, s-ar putea să mai fie. oricum, cred că s-a înțeles cât de cât (și s-ar putea reveni - pentru completări și sugestii sunați la 093757514). Dar, cel mai important, probabil: fracturismul nu e poezie, proză, filosofie etc., fracturism e să umbli beat, să fii laș și slab și murdar, mă rog, chestii. oboseală, muzică grunge (sau nu), sictir, extaz. și să trăiești cum scrii.