Câteodată am senzația că toate iluziile, speranțele, "înălțătoarele" visuri, sunt toate construcții labile, făcute din cărămizi de carton, create imbecil din exagerările altora pentru noi și din exagerările noastre pentru ei.

Învârtindu-ne în centrul reciprocității, alimentăm și ne alimentăm cu investiții gen fericire, abandon, pasiune devastatoare, nelimitare... Amăgiți de spasmatice invazii adrenalinice, transformăm un joc hormonal, extrem de normal, în colosale castele de nisip (care de obicei n-au nici o "taină" cu realitatea). Ne înfurie simplitatea până la prăsele și construim scheme alambicate, mințindu-ne cu nerușinare propria natură. Și nici în momentele de luciditate darwinistă nu avem puterea de a crede că suntem o simplă farsă a hazardului carbonic.

Cu mâini grăsuțe de fum ne adulmecăm neputința. Furia competiției ne transformă într-o adunătură de nevrotici, avizi de afecțiune, incapabili să ne conservăm, să ne dezvoltăm și să ne savurăm propriile reguli. Invocăm teoria normalității individuale până la punctul în care, de voie, de nevoie, ne asamblăm la conștiința convențională a normalități statice, în care până la urmă nu ne regăsim nici unul dintre noi.

Mai descurcăreți, unii dintre noi, capabili să profite de pe urma slăbiciunii integrării în determinarea socială, inventează guma de mestecat. Neputincioșii militanți ai fanteziei mestecă, calm, guma, nerealizând că săvârșesc cea mai profundă trădare, față de ei înșiși. Combinăm castraveții cu dulceața, ca niște gravide gurmande, trădându-ne povarea incapacității de a înțelege, învățând să ne iubim limitarea, considerând-o sânge din sângele nostru, alimentând secătura asta – așa zisa realitate – injectată cu vise și iluzii în care nu credem.

Placizi ne pierdem în blazare și...și ce? Și ce dacă ne dăm seama? Și ce dacă acceptăm meschinăria, compromisul, nimicul? Și ce dacă ne luptăm, devenind proscriși ai unei societăți ce nici măcar din snobism nu iubește încrederea, duioșia, afectivitatea, tandrețea, sinceritatea, ș.a.m.d.? Înfigem câteva pumnale în jurul nostru, cum ne e mai la îndemână, și ieșim "glorios" din "scenă" – așteptând, eventual, și aplauze – sau ni se înfig câteva pumnale și...ieșim și mai repede din "scenă". Ni se pare ceva absurd și din același uman instinct de conservare ne obișnuim cu absurdul, îl definim stângaci, eventual îl ignorăm sau chiar învățăm să-l iubim. Și ce?

Justificăm până și lipsa justificărilor reale, cum fac eu acum, și ne calculăm pe moment, satisfăcuți de doza de morfină din noaptea asta. Mai bine tăcem în durere, până ne obișnuim cu ea și uităm că ar fi existat vreodată. Adaptabili? Da...asta suntem??? De-aia ne descurcăm așa de bine? Avem blocuri, pixuri, morfină, gumă de mestecat, pentru simplul fapt că suntem adaptabili. Atât de adaptabili încât am învățat prin forța obișnuinței, chipurile, evolutive, să nu mai iubim, să nu mai savurăm, să nu ne mai bucurăm că plouă... Caraghioși decăzuți într-o iluzorie dezvoltare pe orizontală.

De-aia aleg eu verticalitatea, dar mi-e teamă că nu țin capul drept și că, înălțându-mă cu el strâmb, mă aliniez, fără să vreau, la orizontalitatea de care fug.