A fost o dată ca niciodată un Om.
Celelalte făpturi râdeau tot timpul de felul în care Omul își petrecea viața. Fiecare zi semăna foarte bine cu cea precedentă. Omul făcea mereu același lucru…dormea.
Dormea ziua, dormea noaptea și se declara fericit.
Adora somnul pentru că adora visele…
Îi placea să viseze pesaje de poveste, animale ciudate, covoare de frunze moarte, natură salbatică în mijlocul orașelor cosmopolite, tehnologie infectată cu pământ și cer infectat cu fum de avioane în prăbușire.
Omul nostru de basm trăia într-o lume jumătate a lui și jumătate a celorlalți. Avea păr de înger, privire de demon, gură de pește, mâini de aer, vorba de vânt, suflet de cenușă… și visa cuvinte amestecate….visa lumea pe care o vedeau ceilalti amestecată cu lumea pe care o simțea el.
Când dormea, tot ce avea erau visele lui. Când dormea, era el cu sine și cu imperiul lumii sale. Visa furtuni de dragul curcubeelor de după, visa taceri de dragul vorbelor ce le spărgeau, visa dorințe de dragul împlinirii lor…
Când era treaz, visa să doarmă.
M-am gândit să îl trezesc să îl chem la un interviu în lumea reală a secolului XXI, la o multinațională, unde ar câștiga bine și de unde s-ar alege în mai puțin de 2 ani cu un Audi A8 și cu un apartament în Piața Romană. Dar m-am răzgândit. Dacă l-aș obliga să stea fară somnul și visele lui atât de mult timp…
L-aș omorî.