Moto: „Unii oameni nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă nu ar fi auzit de dragoste” La Rochefoucauld

Sunt multe lucruri care ne fac viața mai uşoară. Dintre toate, în acelaşi timp, există unul care ne distruge pe interior, încetul cu încetul: limitarea. Omul, atât timp cât se mărgineşte la bucata sa de pământ, fie el şi-n mijlocul unei mlaştini împuțite, e la fel de fericit ca un țânțar care suge sângele unei vietăți, în timp ce aceasta doarme bine mersi visând la cai verzi pe pereți.
Fericirea cuiva se leagă mai mult de oala de fasole decât de orice altă delectare spirituală. De ce? Tocmai pentru că oamenii sunt limitați, deşi nu cred sau refuză să înțeleagă acest lucru. E un soi de vanitate aproape bizară în toată povestea de față. Abia într-un punct, ideile încep să prindă contur şi o oarecare explicație, care bineînțeles poate fi absolut falsă, apare în lumina reflectoarelor. Totul se datorează zecilor de ani în care românii s-au înecat în comunism, învățând să nu tânjească după abundență şi fast, ci numai după două grăunțe şi jumătate de pâine arsă, pe care măcar oricum le aveau la orice oră din zi şi din noapte. Influența perioadei ciauşiste se răsfrânge mai mult decât v-ați gândi. Asupra tuturor.
Ne-am obişnuit, pe de altă parte, să facem din obținerea fericirii un scop. Căutăm înfăptuirea anumitor idealuri fără a mai căuta vreo explicație. Dacă ni s-a indus ideea că trebuie să avem casă, maşină şi un cont în bancă pentru a fi cu adevărat mulțumiți, la asta nutrim. Însă nu atingem niciodată adevărata fericire pentru că ne oprim în clipa în care nevoile noastre sunt pe deplin satisfăcute. La fel ca la orice animal de pe pământ. După o partidă de sex nu suntem fericiți, suntem satisfăcuți şi poate euforici. Iar înşiruirea comparativă ar putea continua la nesfârşit.
Deşi viețile noastre sunt atât de diferite, ne unim însă forțele în acelaşi scop, menționat mai sus. Mai rău e că fericirea a sfârşit prin a deveni de la un timp sinonim cu suficiența. Iar faptul că nu facem nimic pentru a repara acest lucru se pierde ca un detaliu de care pur şi simplu nu mai avem nevoie în moment ce opera finală este gata. Totul trece pe lângă noi cu viteza şi cu importanța unei maşini pe care o vezi pentru o clipită în viață. Uitând însă că nimic nu e ceea ce pare…
Nu ştiu care om politic spunea că nu putem avea fericire dacă nu trecem la acțiune. Evident raționamentul său ar putea fi, în anumite condiții, mai mult decât adevărat. Dacă noi am şti măcar ceea ce vrem de la viață în loc să înaintăm ca nişte nefericite DOBITOACE spre tăişul ascuțit al măcelarului…
Trăim într-un cerc vicios de închis. Fiecare om are încredere într-o persoană, pe care are curajul să o numească prieten, cel puțin la fel de mult ca în sine însuşi. Însă e o iluzie că un prieten e o poartă spre fericire. De fapt, e doar o altă verigă spre ceea ce considerăm cu toții marea trecere. Care ne duce de fapt spre neant.
Suntem, din păcate, limitați de la natură. Nu e nimeni vinovat de ce i se întâmplă, oamenii apar doar ca nişte marionete aflate în mâinile pricepute ale voinței. În fiecare dintre noi, trăiesc cel puțin doi oameni. Lupta pe care o ducem cu propria conştiință este pe parcursul vieții un calvar aproape continuu. „Din fericire”, de cele mai multe ori, câştigăm. Mirosul cărnii fragede depăşeşte orice lege morală, aşa că acționăm în consecință. Fără teama de a fi greşit.
E aproape bizar cum anumite definiții, dogme, idei sălăşluiesc o viață întreagă în fiecare om, însă fără a le da o formă exactă. Ele se mărginesc la a fi simple gânduri fantomatice care ne bântuie atât cât vrem. Episodul devine însă ruşinos şi aproape obsedant, ca o rană care sângerează fără motiv, în momentul în care găseşti la altcineva gândurile tale, ideile care-ți aparțin deja rostite şi nu oricum, ci exact în modul în care TU le-ai gândit. Schopenhauer spune: „Cursul vieții noastre nu e în nici un fel opera noastră. Din contră, e produsul a doi factori, succesiunea evenimentelor şi seria deciziilor noastre, astfel încât orizontul nostru referitor la fiecare dintre acestea e foarte limitat şi suntem incapabili să ne prevedem evenimentele”. Mi-aş dori totuşi să ştiu, fără a-l contrazice pe marele filosof, care mai este atunci rolul omului în viața sa.
În interiorul nostru, când ne vorbim, ne vedem ca pe nişte mici Dumnezei. Evident! Dacă nici în acolo nu suntem regi, atunci cineva ne blesteamă la o viață întreagă de cerşetorie. În această lume interioară, undeva departe, în spatele uşilor bine ferecate, se nasc marile planuri. Acestea, bineînțeles, vor ieşi sau nu la iveală. Totul depinde acum de modul în care îşi vor face apariția pe marea scenă a vieții.
Sunt multe întrebări care au rămas şi vor rămâne fără răspuns. Problema e că unele dintre ele ne sapă pe interior şi, uneori, ne zbârcesc sufletul şi aşa pierdut în uraganul vieții. Dacă vreunul dintre voi va reuşi vreodată să afle până unde ne îngroapă limitarea, l-aş ruga să nu mă uite şi să-mi dea măcar un telefon. Îl aştept cu plăcere.