De ce ? Știu că nimeni nu-mi va răspunde la întrebare, dar nu suport... nu suport tăcerea minții mele . Ce-a mai rămas acum ? ! Nimic , nimeni , poate doar un parfum înțepător de amintire, un simț abrupt de absență . Știu că niciodată nu a mai fost așa , totul a fost trecător , doar o clipă în calendar . Dar acum , acum ceva s-a rupt , masca ce a reușit până acum să-mi acopere lacrimile s-a spart . Din ea nu a mai rămas decât un ciob,o pată de porțelan ce îmi încrustează obrazul . Și , din nou , lacrimile curg , conturând cu usturime rana ce mi s-a deschis . Am devenit iarăși ceea ce am fost cândva - o anonimă , o pată gri într-un tablou de Monet . Gândul că am revenit la simplitate , la neștire , îmi trezește amintiri dureroase , acoperite de tăcere , de o conversație mută a unor actori grăbiți . Scena , ce o dată aplauda replici ale unor personaje consacrate , acum acoperă doar un spațiu gol pe hartă , ilustrează un eșec de sentimente , direcții si introduceri . Dar cu toate acele versuri nespuse , acele cântece nefredonate , cu toate acele iluzii nedestăinuite ce se va intampla ? Ce va rămâne din « artistul » ce scria poeme pe ultimele file ale cărții de fizică , sau scrijelea cuvinte de iubire cu briceagul din armată ? Unde s-au ascuns toți acei fluturi transparenți ai primăverii , sau toată acea curiozitate a căprioarei de la marginea lacului ? La fel ca adineauri , intreb : Ce a mai rămas ?Și , din nou , cu același sentiment de absență in suflet , răspund - nu a mai rămas nimic , decat vocea unui mim...