Sinceritatea în scris este o valoare echivocă. Spiritul occidental a cultivat-o ca pe un fel de valoare existențială, ca pe dovada peremptorie a unei trăiri profunde. Căci numai autenticitatea trăirii ar garanta originalitatea produsului literar.

Individualismul exacerbat a statuat dealtfel faptul că fiecare ins este fatalmente o lume, un microcosmos ce rămîne de descoperit. O lume ce se poate pierde doar prin lenea de a fi, prin faptul că pregeți să te afli, să te cunoști, să te afirmi, expunîndu-te. Originalitatea este într-un fel garantată de faptul că ajungi la eul tău autentic, la profunzimile lui greu sondabile, deși aceasta îți impune adesea și descoperirea unui alt registru expresiv în care să prezinți nefalsificat acea unicitate.

Pentru poezia japoneză, termenul makoto înseamnă sinceritate, deși, cum vom vedea, nu este vorba de o interpretare care să se suprapună peste cea occidentală. Dealtfel și sinceritatea scriiturii literare occidentale riscă destul de des să cadă într-un fel de idiosincrazie, descoperirea unui eu înverșunat în sine, incapabil să accepte că orice comunicare înseamnă un rabat făcut consensului. Și, în acest caz, incomunicabilul, inexprimabilul nu mai este acel indicibil, inefabil, negrăit, nespus care creează dificultăți găsirii unei expresii (doar pentru a stimula căutarea), ci înrăire în a crede că partea cea mai bună a eului este tocmai cea care nu are nici o șansă de a fi exprimată, împărtășită altuia – eul monstruos, unic care face urticarie la gîndul că alții nu-l pot accepta așa cum este.

Sinceritatea inițială a poeziei tanka este aceea a emoției netrucate, comunicate spontan și dezinvolt. Acest gen de sinceritate este cunoscut și poeziei occidentale de factură romantică. Dar, întrucît poezia tanka a fost cultivată asiduu și îndelung în creația cultă, ca poezie de curte, ea a devenit treptat o poezie artificioasă, aristocratică, manieristă și a fost necesară revoluția haiku-ului pentru a revoluționa mentalitatea lirică japoneză îndreptînd-o spre alte exigențe ale exprimării și, evident, și spre alt mod de a concepe sinceritatea.

Spiritul haiku-ului tinde astfel să elimine în primul rînd toată contorsionarea expresiei poetice artificiale și, odată cu ea, și balastul eului (cu emoția lui factice). În haiku nu există dorință de originalitate, nu contează cine se exprimă, cine vorbește. Sinceritatea constă în a te pune în slujba stării de haiku, în a simți și a reda iluminarea (satori), clipa adevărului (sanzei) și în ea starea de impersonalitate vibrantă a comuniunii cu lumea.

Elanurile transfiguratoare ale haijinului au discreția cercurilor în apă, eul haijinului este doar un gol vibrînd în expansiune. Trăirea lui nu este decît o trăire ontologică rezultată dintr-o asceză a sinelui, dintr-o renunțare înțeleaptă la egoismul individualist. Makoto este în haiku o sinceritate despovărată care trăiește o comuniune extatică cu adevărul lumii, al lucrurilor ei mărunte. O lipsă de efort, o spontaneitate și o autenticitate dedicată.

Se înțelege că ea se întîlnește cu acel karumi – ușurința, dezinvoltura, firescul, naturalețea. Se spune că haiku-ul e poemul unei respirații. Trăirea are spontaneitatea firească a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu și inevitabil al vieții. Haiku-ul e doar un simplu gest vital. Umil și totodată indispensabil. Pe cît de fragil, pe atît de grav.

Nichita Stănescu și-a intitulat un volum Respirări sugerînd că poezia este un fel de a doua natură pentru cine a mizat pe ea. Se face ca o respirație, este de fapt respirația, suflul duhului. Și haiku-ul devine un gest natural pentru cine a cultivat în prealabil expresia laconică, concentrată, dar elocventă prin omisiune. Și pentru cine a deprins cu răbdare gustul pentru contemplarea mută a naturii. Pentru cel care nu ține să se ghiftuiască și se mulțumește cu infinita bogăție a puținului.