(Urmarea la eseul de duminică: Gustul – o competență existențială .)


Locul privilegiat al gustului printre simțuri

Dar ce este oare gustul, la ce se referă acest cuvînt despre care un vechi adagiu susține că nu se discută? Observăm, chiar fără să facem o investigație amnunțită, că printre simțuri gustul și-a cucerit o preeminență incontestabilă, avînd privilegiul de a fi recunoscut ca organ al excelenței, al unei competențe subtile, rafinate, experte, de cunoscător. Să vedem însă – discutînd – ce anume îndreptățește această poziție de excepție recunoscută gustului în domeniul simțirii.

Sensibilitatea omenească, cea care îi asigură omului viața de relație, este o senzorialitate evoluată. O senzorialitate care a sporit, realizînd, dincolo de barierele fiziologice ale simțurilor, un fel de extensie de bandă metaforică și simbolică sugerată de specializarea lor și de condițiile aparte în care ele își desfășoară activitatea exploratorie.

În întregul ei, sensibillitatea umană aspiră să devină senzualitate, senzorialitate emancipată, dar și ispită omenească de a simți bucuria propriului trup (sau prin propriul trup) viu și însuflețit (și nu, cum se crede pripit, doar plăcerea strict erotică). Bucuria trupească (sau tot ce poate fi tradus în registrul ei) este ceea ce poate simți doar un trup emancipat de frigiditatea biologică, trezit din somnul fiziologic, care se simte îndreptățit și onorat să resimtă spiritualitatea în cheie sensibilă. Sensibilitatea umană este prin urmare una interpretată, emoționată, caldă, pătrunsă de spirit. De aceea, sensul superior al sensibilității este pentru om emotivitatea, afectivitatea, simțirea filtrată prin și alcoolizată de alambicul pasiunii și al lirismului.


Gustul este simțul la superlativ

Aceasta o atestă și faptul că, în ciuda complexității activităților omului și a ponderii crescute a facultăților conștiiței în exercitarea lor, tot simțul rămîne cuvîntul cel mai potrivit pentru a exprima simbolic capacitatea sintetică – de o mare subtilitate și aplicație – de a înțelege, a judeca și a aprecia lucrurile, de a întreprinde și exercita o anume activitate sau un gen de acțiune. Simțul pentru muzică, simțul moral, simțul practic sau chiar simțul banului spun ceva în plus despre caracterul spontan, cvasi-intuitiv, sintetic, aproape instinctiv al acelor facultăți complexe dar sprintene și prompte.

Dar, în această privință, simțul este deja adesea un sinonim al gustului. Cu adaosul că a avea gust pentru ceva implică, dincolo de înzestrarea expertă a simțului, și nuanța că relația cu obiectul și îndeletnicirea legată de el se petrec în registrul unei responsabilități sporite și al bucuriei. Simțul este o competență legată de un anume obiect, gustul este în plus o identificare cu el, o dedicare. Este expresia sensibilă a vocației.

Astfel, gustul poate fi considerat simțul prin excelență dar și regimul de excepție, performant, în care poate funcționa oricare dintre simțuri, sensibilitatea în ansamblul ei și chiar ființa umană în starea ei de grație. Pentru a înțelege însă mai bine de ce gustul a căpătat aceată poziție privilegiată în ierarhia simbolică a simțurilor ar trebuie să pornim de la un gen de fenomenologie a activităților senzoriale.





Simțurile la distanță

După felul în care sînt situate față de obiectele lor, putem împărți simțurile noastre în două categorii: simțuri la distanță și simțuri de contact. Din prima categorie fac parte văzul, auzul și mirosul. Apropierea prea mare de obiectul lor le îngreuiază de obicei și le perturbă activitatea. Sau o face imposibilă și inutilă, semnalînd pragul dincolo de care intră în acțiune simțurile de contact.

Simbolic, simțurile la distanță se specializează în distanțare, neamestec, obiectivitate, răceală, devenind prototipul activităților complex cunoscătoare, detașate de obiectul lor. Atitudinile lor de concentrată atenție devin emblematice pentru activitatea senzorială emancipată, degrevată de servituți practice, ca și pentru investigația pură, dedicată doar observației.

Scrutarea, ciulirea, adulmecarea vor numai să observe și, cu intenția unei precizii migăloase, să afle direcția și distanța la care se găsește obiectul vizat pentru a-l localiza și identifica fără greș. Condiția lor se transformă într-un fel de ideal și exigență – păstrarea distaței. (E la fel de adevărat că întunericul ce înconjoară senzația auditivă se pretează la reveria unei calde intimități, iar adulmecarea rămîne o activitate vădit pasională, o căutare pătimașă în care explorarea se preschimbă în urmărire, în hăituire a unei fantasme ce bîntuie închipuirea ființei ispitite încît aceasta nu mai știe dacă e condusă de propriul miros sau e deja dusă de nas. Dar asta ține de chiar paradoxul și ambivalența simbolisticii.)


Simțurile de contact

În schimb, simțurile de contact sînt cele pentru care activitatea senzorială se amestecă și se împletește cu alte activități mînate de alte intenții decît culegerea de informații sau chiar cu activități vitale cvasi-instinctuale. Ele par a compromite idealul cunoașterii obiective, funcționează oarecum confuz și nu numai că nu păstrează distanța fizică față de obiectul investigat, dar își pierd chiar detașarea în sens de obiectivitate. Simțurile de contact sînt implicate, sînt părtașe la activități, abandonează inocența observației pentru a manipula obiectul, a-l modifica și, în ultimă instanță, a-l asimila și încorpora. Cu o metaforă medicală, se poate spune că cercetarea trece de la superficialul examen clinic la investigații complexe de laborator și că rezultatele acestora nu mai sînt comunicate explicit, ci sînt introduse direct în logistica activităților terapeutice.

Astfel, senzațiile tactile și kinestezice sînt mai degrabă doar informații utile încorporate permanent în activitatea locomotorie și în aceea de manipulare a obiectelor, integrate strict în complexe senzorio-motorii subordonate acțiunii. La fel cum, senzațiile gustative și cele odorate asociate lor sînt doar indici și stimuli calitativi, aprecieri de rutină – făcute chiar în timpul masticației – ale calităților hranei ce urmează să fie dumicată și îngurgitată cu poftă mai mare sau mai mică, evitînd însă posibilitatea de a fi regurgitată.

Minimalizate în aportul lor la o cunoaștere obiectivă datorită promiscuității atingerii și manipulării obiectului, simțurile de contact capătă alte valențe simbolice. Pipăitul devine un paradoxal organ al certitudinii palpabile (deși oarbe) pe ideea că ce-i în mînă, nu-i minciună. Adevărul acestei cunoașteri este unul al accesibilității, al faptului că lucrurile ne stau sau nu la îndemînă, al vrabiei din mînă care nu se dă pe cioara de pe gard. Este un adevăr mai cald, mai umanizat, dar de un pragmatism excesiv care ne învață totuși să ne știm lungul nasului.

Dar cele mai vădite contaminări și încărcări cu motive circumstanțiale ale activității simțurilor se petrec atunci cînd e vorba de împletirea acestora cu activitățile vitale. Așa se întîmplă de pildă în cazul mirosului, cuplat inseparabil cu respirația, și a gustului asociat indisolubil cu alimentația.

Mirosul, deși nu intră în contact direct cu obiectul investigat, deși e ispitit doar de emanații subtile, de vagi urme dificil de reperat și de identificat, ale unor lucruri cel mai adesea absente, cu toate că, prin această distanțare, ar trebui să fie mai detașat, mai rece și mai distant în prestația sa, este în mod ciudat simțul cel mai pătimaș. Acest lucru este explicabil prin faptul că este placat pe activitatea vitală cea mai presantă a organismului uman – respirația. Nu simțim mirosul decît intermitent, în faza inspirației, cînd aerul aspirat, trecînd prin nas sub forma unor valuri înmiresmate (a căror amploare variază și în funcție de de fluxul capricios al adierilor de afară), atinge senzorii olfactivi. Amplitudinea și frecvența respiratorie, variațiile sale de ritm, accidentele cu iz dramatic ale suflului (și ale sufletului) molipsesc simțul olfactiv. El rămîne la remorca unor activități de o urgență vibrantă, iar prelungirea voluptoasă sau iscoditor căutătoare a unei inspirații dedicate unei miresme mai inspirate dereglează vizibil suflul vital. Fervoarea olfactivă o mimează astfel, aproape fără s-o vrea, pe aceea a răsuflării, și ea un simbol al fragilității și precipitării aritmice a sufletului, al unei trăiri mereu la discreția unei emotivități greu de stăpînit.


(va urma)