Mă întreb, undeva în "mica" mea existențialitate, undeva între reformele eterne și ciclice ale evoluției mele "cât de mic mă pot suporta"!?
A fi "mic" la stat înseamnă oare a fi invizibil pentru semeni, oricât de multă demnitate și orgoliu ai avea!? Avem urme vizibile de tălpi pe suflet, pe creștet, urme savurate cu indiferență de anturaje închipuite și căutate cu persuasiune, care să ne accepte și să ne confere o definiție, sau identitatea de turmă!
A fi "mic" la nivelul rațiunii îți conferă statutul de libertate, în calitate de retardat al societății în care te regăsești fără propria-ți voință!? Calitățile tale în orice cantitate și cu precădere fără valoare sunt infime în raport cu părerile și indiferența semenilor, care în nimicnicia lor îți sfidează mărunta existență.
A fi "mic" la nivelul expoziției sentimentale îți conferă dreptul de-a te oferi!? Să primești ce ți se oferă!? Să cauți, paradoxal să mai și găsești și să primești ceea ce nu înțelegi!? Să ceri dreptul divin și meschin la iubire cu pretenții patetice cassanoviste!?
Cât de "mici" suntem!? Unde și cât de "mici" ne regăsim!?