agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6962 .



Prima discuție virtuală cu Rorty, Ironistul și Metafizicianul
essay [ ]
Compilation: Poveste Postmodernistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Sextus Empiricus ]

2007-03-05  | [This text should be read in romana]    | 



G.M.: Aș dori să începem cu o definiție. Cea a "vocabularului final". Cred că cel mai bine ar fi să-l lăsăm pe autorul ei s-o prezinte.

Rorty: Ea este: 'toate ființele umane poartă în ele ceva de felul unei mulțimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acțiunile, opiniile și viețile lor….Voi numi aceste cuvinte "vocabular final" '

G. M.: Care poate fi "final" doar la un moment dat; el schimbându-se la momentul imediat următor.

R: Absolut de acord. Dar nu găsesc alt termen mai sugestiv, deocamdată. Vă rog să-l acceptați cu observația lui G.M. pe care s-o aveți tot timpul în vedere.

G.M.: Se reduce oare "sinele" (self-ul / eul) la ceea ce spune Susane Blackmore: ' Senzația mea de "self" provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul …. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuși ca asupra unui lucru (text "obiectualizat") și îi conferă acestuia atribute.. '?

R: Da. "Sinele" e un text "obiectualizat" care se obiectualizează tot timpul în nenumărate și succesive "vocabulare finale".

G.M.: O.K.. Am vrut să se facă această precizare. Pe care o putem accepta drept o definiție operațională (ipoteză de lucru). Propun ca, în continuare, să rog pe cele două personaje al domnului Rorty, Ironistul și Metafizicianul, să se prezinte singure ca apoi să ia parte la discuție. Și, poate, uneori, mai mult sau mai puțin diferit de felul în care Ie-a descris autorul. Deci, cu atât mai interesant.

Mai întâi, cine ești dumneata, Ironistule?

Ironistul: Sunt o persoană (un "sine") care îndeplinește trei condiții: (1) are îndoieli radicale și permanente în privința vocabularului final pe care îl folosește la un moment dat, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare considerate finale de către alți oameni sau în cărți pe care le-a întâlnit; (2) realizează că un argument formulat în vocabularul său prezent nu poate nici să întărească, nici să dizolve aceste îndoieli; (3) atât cât filosofează asupra propriei situații, nu crede că vocabularul său e mai aproape de realitate decât al altor persoane, că acesta ar fi în legătură cu o forță care nu-i este proprie. Ironiștii care sunt înclinați să filosofeze nu văd alegerea între vocabulare ca fiind făcută în interiorul unui metavocabular neutru și universal, nici pentru o încercare de a lupta cu aparențe ale trecutului opuse realității, ci pur și simplu prin confruntarea noului cu vechiul.

Mai adaug că niciodată nu sunt pe deplin capabil să mă iau în serios, pentru că sunt totdeauna conștient că termenii în care mă descriu pe mine însumi sunt supuși schimbării, fiind la fel de conștient de contingența și fragilitatea vocabularului meu final și ca atare a propriei mele identități.

Opusul ironiei este simțul comun. Căci acesta este cuvântul de ordine al celor care, inconștient, descriu tot ce e important în termenii unui vechi vocabular final cu care sunt obișnuiți, ca și cei din jurul lor (de-o seamă cu ei).

Metafizicianul (cu o vagă urmă de sarcasm): Cu alte cuvinte eu ar trebui să fiu reprezentantul, hai să zicem "elevat" (pentru a mă deosebi de gloată), al "simțului comun". Și aceasta deoarece sunt atașat acestui "simț" prin aceea că nu pun la îndoială platitudini pe care le încapsulează folosirea unui vocabular final dat (o dată pentru totdeauna) Și, în particular, platitudinea care spune că e de găsit o singură realitate permanentă în spatele diferitelor aparențe trecătoare.

I: Exact. Dumneata nu re-descrii ceva ci, mai degrabă, analizezi vechi descrieri, cu ajutorul altor vechi descrieri. Rămânând prizonierul lor. Având pretenția existenței în realitate a ceva "universal". Prin contrast, eu sunt un nominalist.

M: Voi numi atitudinea Ironistului drept "relativistă". Susținând că ceea ce contează nu este ce limbaj e folosit, ci ceea ce e cu adevărat "adevărat".

I: Și ce e adevărat ?

M: Eu cred că, prin natura lor, ființele umane doresc să cunoască. Eu cred acest lucru deoarece despre vocabularul pe care noi l-am moștenit (și, eventual îl explicităm fără a-l deforma), simțul nostru comun ne furnizează o imagine a cunoașterii ca o relație între ființele umane și realitate, precum și ideea că noi avem nevoie și datoria de a intra în această relație.

G.M.: Prin urmare, dumneata M, crezi că există o relație strânsă - ba chiar o identitate - între adevăr și realitate ?

M: Exact. Cu un singur amendament: trebuie admisă tri-identitatea: Existență = Realitate = Adevăr.

I: Aiurea! Suntem "dresați" încă din copilărie să separăm orbește "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luați din scurt, nu știm să spunem nimic coerent despre o sintagmă de care abuzăm clipă de clipă. Pe fondul acestei uriașe aproximații, metafizicienii au încercat un număr indefinit de disjuncții și clasificări. Aristotel construiește o întreagă teorie a existențelor imaginare, sau încearcă să lămurească statutul ”viitor-urilor contingente". La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic.

M: Poți fi acuzat că l-ai omis tocmai pe Platon, de la care pleacă Plotin, căutând să-l împace cu Aristotel - dar să trecem peste.

I: Există "existențe intensive": Giordano Bruno crede că fiecare existent se mișcă între un minim și un maxim. Despre unele lucruri se spune că au o existență "obiectivă", sau, dimpotrivă, "subiectivă", sau "afectivă", sau "volitivă". La Kant sunt folosiți curent termeni ca "existență de fapt", "existență necesară", "posibilă", "apriorică", "aposteriorică", ca să nu mai vorbim de "existență fenomenală" și "numenală".

M: Aici iar intervine o "lacună": Să nu trecem așa ușor peste Thomas D'Aquino - să nu-l uităm cumva pe Albertus Magnus "profesorul" lui Thomas - cu ale lor existențe "universale": ante rem, cum rem și post rem și cearta acestora cu "nominaliștii".

I: Hegel aduce în scenă celebrele für sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puțin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de "existențe onirice" (Freud, Jung), "existențe formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufletești", "spirituale", "trecute", "prezente" și "viitoare", "contingente" sau "transcendente", "problematice", "probabile", etc.. N-am pomenit încă despre marea "rețea" teoretică "real-imaginar-posibil-virtual". Există, în sfârșit, de la Dionisie Areopagitul până la Meister Eckhart, "supra-existența". Și, mai departe, în ce fel "există" sufletul? Cât de "reală" este o presimțire? Sau e "reală" doar atunci când se îndeplinește? Există "triunghiul echilateral"? Dar rădăcinile pătrate ale "numerelor negative"? Există, deci "numerele imaginare" și cele "complexe"? Și există "numerele iraționale" și cele "transfinite" și, în general, "există matematicile"? Există în blocul de marmură, cum pretindea Michelanagelo, în mod "virtual", corpul statuii pe care urma să o facă? Tânărul de 12 ani "există" sau e doar expresia virtuală a adultului? Și, pentru că tot a venit vorba, există "realitatea virtuală" pe Internet . Cât de "real" este "posibilul"? Cât de "reală" este o latență. Fenomenologii au aerul de a fi găsit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiectul universal" sau, mai nou, de cel "trans-personal" ca obiect de cunoaștere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" și se livrează pe sine. Dar își ajunge fenomenul sieși? Poate fi el cu adevărat izolat? Și nu există o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masivă - realitatea "evenimentului" - care dublează și complică realitatea "fenomenelor"? ….Se pare că trebuie să ne gândim de o mie de ori (și să re-descriem tot de atâtea ori) înainte de a afirma "ceva" că există (sau nu), că e real (sau nu), că e adevărat (sau nu). Dumneata, voi metafizicienii dar și teologii, complicați la nesfârșit lucrurile. Și vă prindeți în propria voastră plasă….Noi le simplificăm fără a deveni simpliști ci doar pragmatici. Spunem că există numai și numai "vocabulare finale". Unele, pentru voi (fiecare în parte și / sau în grupuri paradigmatice) final-înghețate, altele, pentru noi, în veșnică mișcare.

M: Deși cu multe lacune, ai reușit să creionezi o imagine sugestivă. Dar uiți de logică, dacă tot ai zis că voi, Ironiștii, sunteți "nominaliști". Care, în final, recunosc "universalitatea" logicii, fără a nega unicitatea percepțiilor pentru fiecare dintre noi. Singurul mod de a putea asigura, cât de cât, intercomunicarea între ființele umane. Logica care, fără "adevăr" sau, măcar, fără "grade de adevăr" nu poate exista.

I: Logica ? Păi logica este supusă de "logicieni" unei continue re-descrieri. Ei dovedind că, de fapt, sunt ironiști pur sânge. Pentru că….

G.M.: Propun Ironistului să nu intrăm în problema logicii. Care și ea, este destul de complicată. Să o lăsăm pe altă dată când îi vom dedica o discuție separată care, fără îndoială, nu poate fi evitată. Și aceasta pentru a nu pierde firul discuției noastre, într-o primă aproximație, despre "vocabularele finale".

I: De acord. Atunci, o întrebare: cum vedeți, voi, metafizicienii, cunoașterea umană prin prisma unui "vocabular" care nici el nu este, nu poate fi "final" dar care tinde, mereu, asimptotic (și apoteotic), spre o clarificare finală și definitivă?

M: Eu, noi considerăm că rostul cunoașterii, ce poate fi transmis numai printr-o exprimare discursivă adecvată, clară (chiar dacă astfel se ajunge la moartea epistemologiei și, în sens mai larg, al gnoseologiei și, în extremis, a filosofiei - Wittgenstein II), se bazează, neapărat pe noțiuni ca : "realitate", "punct de vedere obiectiv" și "corespondența limbajului cu realitatea" (fie ea empirică sau transcendentă).

I: La rândul nostru, eu, noi nu credem că reflecția se bazează pe astfel de noțiuni. Ele nu sunt decât platitudini ce definesc contextual termenii unui vocabular final unic (fie și în curs de constituire) folosit în mod curent, de cei înrobiți simțului comun.

G.M.: Când doi ingineri se întâlnesc, discută despre inginerie…doi medici, despre medicină…iar doi filosofi despre ce este filosofia… În cazul de față, ce este epistemologia (gnoseologia) - cu toate că, dumneata, Ironistule, nu te consideri "filosof" dar, fie vorba între noi, discuți în jargon, pardon, "vocabular (final) filosofic". E amuzant.

I: E, într-adevăr, amuzant. Mai ales că discuția mea cu Metafizicianul se bazează tocmai pe pattern-ul unui "vocabular final" utilizat de metafizicieni: expunerea unor teze (în discuția noastră contradictorii), argumentarea lor, tot în mod contradictoriu și tragerea unor concluzii care, atunci când nu pot fi certe, măcar deschid noi probleme…Dar, deocamdată, nici noi, ironiștii, nu avem alt mijloc la dispoziție de a ne face înțeleși de simțul comun majoritar. Și o facem subminându-l din interior, șocându-l ! Și, în plus, suntem de acord cu Davidson în privința inabilității noastre de a ieși în afara limbajului nostru, pentru a-l compara cu altceva; și cu Heidegger în privința contingenței și istoricității acestui limbaj. Dar nu ne împiedică nimeni să nu încercăm imposibilul: să-l dinamităm, așa cum am spus, din interior. Cu propriile lui arme.

M: Aici apare una dintre distincțiile, să nu-i zic chiar fundamentale, dar importante. Noi procedăm cartezian: considerăm că trebuie să delimităm corect tipurile de texte: teologice, filosofice, artistice, științifice…Și să fim conștienți de o astfel de delimitare, făcând distincție între pretențiile de cunoaștere și alte pretenții aflate în atenția noastră. Cu toate că, în scrierile noastre utilizăm argumente din toate tipurile de texte; dar, încă o dată, într-un scop precis: cel al relației dintre ființa umană și "existență" = "realitate" = "adevăr" . Pentru că, zicem noi, o astfel de relație, din moment ce ne-a fost dată ontologic ea trebuie folosită pentru a cunoaște. Și mai spunem că un astfel de "vocabular final", mereu perfectibil, dar urmărind cu obtinență cunoașterea, este cel ce ne va face să ne apropiem, din ce în ce mai mult, de universalitate. În schimb, ironiștii…

I: O definiție a "inteligenței", pe care am găsit-o pe undeva spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica și atunci când încercăm să înțelegem mai multe "vocabulare finale" ale ființelor umane. In fond, orice "vocabular final" este condiționat atât de experiențe și lecturi proprii cât și, mai ales, de tradiția culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, știință, societate… Iar, se pare, tradiția culturală este cel mai puternic tip de condiționare, manevrându-te. Și, mă întreb, ca "ironist", dacă nu cumva ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare". Și tot așa, mă întreb, auto-ironic: cum voi putea eu să comunic propriul punct de vedere, chiar dacă reușesc să mă decondiționez de "simțul comun" al tradiției, din moment ce, la limită, punctul meu de vedere devine unic, specific mie și numai mie. Iar soluția propusă de Rorty: comunicarea prin ' artefacte umane cum ar fi construcțiile, tablourile, cântecele și cărțile (sau mixturi ale acestora)' mi se pare - și acum nu o spun ironic - doar un trick de a eluda problema. Iar toate distincțiile următore, făcute de cel de față care m-a inventat, între "ironiști" și "metafizicieni" pornesc de la tăierea (dacă se poate) a nodului gordian constituit de noul-vechiul "universalism versus nominalism". Evident, tradus în alți termeni, în alt "vocabular (relativ) final", al zilelor noastre.

G.M. : Cred că este de ajuns pentru astăzi. Și îmi cer scuze interlocutorilor că îi rog să continuam discuția ulterior fără a le da, acum, ocazia să--și prezinte propriile păreri. Pentru că punctul în care a ajuns discuția noastră mi se pare extrem de important pentru a nu-i dedica spațiul și timpul corespunzătoare.


Bibliografie

Blackmore Susane, ' Demolishing the self ', Journal of Consciousness Studies, vol. 1 (2), 1994.
Dumitriu Anton, 'Istoria logicii', Ed. Didactică și pedagogică, 1969.
Groff Stanislav, 'The Cosmic Game', Ed. State University of New York, 1998.
Pleșu Andrei, 'Despre îngeri', Ed. Humanitas, 2003.
Rorty Richard, 'Contingență, ironie și solidaritate', Ed. All, 1998.
Souriau, Étienne, 'Les différents modés d'existence', Ed. P.U.F., Paris, 1943.
Wittgenstein Ludwig, 'Philosophical Investigations', Ed. Blackwell Publishers Ltd., 2001



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!