Apatia



În relațiile noastre cu lumea – cu lucrurile care se întîmplă în jurul nostru, cu noi și chiar în noi – avem mai degrabă o atitudine pasivă de spectator ușor fatalist. Asta este, totul este dat, nu putem noi alege ca ceva să fie sau să nu fie, să treacă, să dureze sau să rămînă. Lumea, ca și ființa noastră sînt suverane în evoluția lor, iar voința noastră e neputincioasă în a schimba cursul lucrurilor. Prea puțin conștientă de sine, această postură oscilează capricios între o delăsare resemnată și o complacere relativ confortabilă, ambele dispuse să lase totul la voia întîmplării, cum a fost să fie.

În această stare de lasă-mă să te las, încurajînd inerția și deriva total necontrolată, orice intervenție voluntaristă dă impresia unei schimbări decisive și are impactul recenței – aureola unei gloriole care-și trîmbițează singură unicitatea.


Adjudecarea



Nu aceasta pare a fi deci și atitudinea pe care o recomandă individualismul acerb hrănit de mitologia succesului. Tot ceea ce se întîmplă devine pentru el o sumă de ocazii care nu trebuie ratate, de care trebuie să profite pentru a obține avantaje, beneficii, cîștiguri. Dorința de profit imediat nu vede în lucrurile și împrejurările acestei lumi decît eventualitatea folosirii lor impenitente pentru a-și atinge scopurile, pentru a reuși. Nimic nu are deci altă valoare decît aceea de a concura la realizarea intereselor sale. Singura relație cu lucrurile fiind aceea de asuprire, de exploatare a valențelor favorabile dorinței.

Lumea capătă, prin prisma acestei atitudini, aspectul unei arene în care doar viclenia și rapacitatea sînt singurele strategii recomandabile și eficace. Ceea ce este dat este triat expeditiv pentru a fi achiziționat după procedura superficială și pripită a adjudecării: se licitează pentru a se obține drepturi imprescriptibile asupra lucrurilor acestei lumi. Căci, odată adjudecate, ele pot fi folosite după pofta inimii, stoarse de vlagă și apoi aruncate. Ca într-o acțiune cu responsabilitate limitată la propriile interese, cu deviza: după mine potopul!

Dacă în economia succesului adjudecarea poate rămîne o procedură corectă prin eficacitatea sa, instituționalizată chiar de sistemul concurențial, extinderea ei asupra întregului vieții reprezintă nu doar o eroare, ci de-a dreptul o aberație, un păcat. O manieră realmente lipsită de delicatețe în tratarea celor ce, fiindu-ne date, merită infinit mai multă atenție decît această expediere suficientă și pripită.

În primul rînd, pentru că succesul nu e totul pe lumea aceasta. Sînt ale noastre, fără a ne putea dezice de ele, și înfrîngerile, și suferințele, și toate lucrurile și împrejurările neaducătoare de frivole avantaje. Iar răspunderea noastră față de ceea ce ne este dat în perspectiva adjudecării, prin proceduara ei rușinos de sumară, este una vădit lipsită de relevanță în ce le privește. Căci, reducînd totul la profit, ea sărăcește și lumea, și propria noastră ființă prin refuzul deliberat al situațiilor și existențelor ce nu prezintă un folos pregnant și imediat, prin restrîngerea paletei valențelor vitale ale lucrurilor, prin disprețul față de varietatea și bogăția rosturilor vieții.


Asumarea



Acestei strategii rudimentar-agresive de abordare a vieții, acestui oportunism destinal, i se opune strategia matură a asumării. Păstrînd caracterul ofensiv și apetitul pentru îndrăzneală, ea e dispusă să trateze totul cu mai multă atenție și delicatețe, cu răbdare și înțelegere, cu o responsabilitate integrală și generoasă.

A asuma este în primul rînd o dovadă a maturizării puterii sufletești și o nobilă exercitare a ei, căci a asuma un lucru înseamnă a-l lua asupra ta, pe seama ta definitiv și fără întoarcere. De obicei tot șovăim să luăm în considerație cu adevărat cele ce ne sînt date, lăsîndu-le voios într-un fel de suspensie între refuzul confuz și complacerea lălîie. Asumarea renunță la această cochetărie infructuoasă cu accidentalul și preschimbă curajos, printr-o infuzie de bunăvoință, ceea ce ne-a fost destinat într-un fel de necesitate consimțită. Provizoratul în care ne complăceam devine astfel definitiv și viața irosită fără rost se schimbă în fermitatea unui destin.

Asumarea condiției tale (și a celor ce ți-au fost destinate) în datele lor autentice care oricum nu mai pot fi schimbate, ca și a circumstanțelor ce trenează și tind să dureze la infinit este o probă de veritabilă onestitate existențială și o premisă sănătoasă a bunei tale așezări în lume. Căci toate acestea își dobîndesc astfel o demnitate pe care pînă atunci le-ai refuzat-o frivol și șovăitor.

În primă instanță este bine să-ți asumi deci ceea ce detești, ceea ce te sperie și te isterizează: sinele tău capricios și derizoriu. Rușinea a ceea ce totuși ești. Să te împaci cu ea și să te potolești. Nu însă resemnîndu-te sau renunțînd, ci doar refuzînd să te mai agiți steril și neputincios între ipocrizie și delir. Să o suporți cu bărbăție și decență ca pe propria ta cruce. Cu care trebuie să trăiești și pe care trebuie să o duci.


Deschiderea



Apoi, ca o probă nedezmințibilă a faptului că nu renunți, să-ți asumi deschiderea deopotrivă cu stigmatul vulnerabilității tale. Să accepți să întîmpini firesc primejdia, să ai curajul de a fi mereu la fruntarii, hotărîndu-te ca pură fragilitate și efemeritate, dar ca o sensibilitate indispensabilă pentru ca lumea să fie ceea ce merită să fie.

Cel mai adesea generozitatea asumării se mărturisește prin faptul că alegi, cooperînd fructuos cu destinul, lucrul sau întîmplarea, situația sau rolul pentru care ai fost din întîmplare ales, neacceptînd să te consideri doar bătut de soartă pentru că ți s-au nimerit circumstanțe defavorabile. Important este să resimți că totul este o provocare, o încercare căreia trebuie să-i faci față.

Predispoziția spre deschidere și spre asumare înseamnă însă și să nu abandonezi, să nu cedezi în fața insignifianței, indezirabilului, lipsei de precedente prestigioase a lucrurilor care-ți sînt date. Să nu spui defetist: ce folos, la ce bun, și ce dacă? Să crezi că oricînd lucrurile trebuie luate și ca semne, ca mesaje, ca exigențe ce ți se adresează și să ai răbdarea de a le susține pînă ce își mărturisesc tîlcul. Să admiți că, într-un anume chip, nimic nu-ți este dat doar degeaba și ține de vrednicia și insistența ta să afli rostul celor ce ți se întîmplă, să citești pe cît poți toate întîmplările vieții tale în cheie destinală.

Asumarea este deci o responsabilitate integrală, necondiționată – și la pagubă, și la cîștig – o adopțiune fără rezerve cu conștiința unui destin de acum comun cu ceea ce ai asumat. Din momentul asumării, cel ce asumă va trăi în simbioză cu lucrul asumat, va pătimi și compătimi împreună cu el, se va identifica cu el, va intra în slujba lui, va fi una cu el. El îi va purta de grijă și îl va ocroti, stimulîndu-l și sporindu-l, lăsîndu-l să-și facă lucrarea și ajutîndu-l să se împlinească, să-și spovedească tîlcul și taina și, abia așa, reușind să se împărtășească din puterile lui. Căci, purtîndu-se cu vrednicie, va deveni învrednicitul lucrului asumat.

Chiar dacă nu e o strategie de îmbogățire a lumii, asumarea este totuși o angajare fermă în întreprinderea de revelare și valorizare a bogăției sale virtuale. Căci ea reușeste să repună în drepturi și în demnitatea lor toate lucrurile ce au fost amputate de dorință oneroasă de a le stoarce doar foloase necuvenite, ca și pe acelea frivol neglijate, refuzate cusurgiu, tratate superficial și fără respect. Și, în felul acesta, le deblochează evoluția, le eliberează pentru a-și putea dezvălui toate valențele și latențele, pentru a se împlini, fiind dispusă să le însoțească și să le încurajeze pînă la epuizarea tuturor consecințelor.



*



Cine vrea să afle despre
sau să participe la lansarea unui concurs de haiku
după modelul kukai
poate vizita ROMANIAN KUKAI.