„Trăim clipa! Ne înfruptăm și noi din roadele vieții!”...ne măgulim noi adesea... Însă după ospețe și benchetuială, sclipirile prefabricate devin inutile; iar mijirea zilei are o spontaneitate indiscretă, aproape brutală: despoaie chipurile și gesturile de strălucirea lor nocturnă, divulgându-le proporțiile reale, cele grotești, ale trivialului. Clinchetele răsună dogit, iar scăpărările de cristal se arată opace, imperceptibile de sub straturile de ruj și amprente soioase. Zăbovirile în mijlocul unor asemenea puzderii de uscăciuni brodate nu te vor învăța nimic despre viață, bucurie sau trăirea clipei. Pentru că esențialul rămâne invizibil ochilor, atunci când sufletul putrezește în vin sau în...van. Iar esența unei ore nu stă în orologiul care dă semnalul trecerii ei și nici în nisipul clepsidrei; ci în intensitatea timpului scurs. Ospețele, însă, și cearcănul de după înghit recifuri de secunde; ba chiar momente. Viața reală se găsește în casele de jale, așa cum bine tânguia Propovăduitorul crimele împotriva clipei.
Și clipa nu poate fi altfel decât trăită, simțită, visată. Niciodată risipită în ospețe care nu triumfă în transcendere. Un ospăț al spiritului durează o clipă de eternitate și nu este niciodată de prisos, pentru că nu aparține existenței pure, ci trăirii depline. După clipa aceea poate urma totul sau nimic – bogăția există temeinic și rămâne a Omului. Clipa, deși coincizând uneori cu acea convenție a secundei, nu este niciodată coincidentă cu ea; și nici cu momentul. Prea adesea târâm după noi secunde, ore, zile (sau vai! ele ne târăsc pe noi...); prea adesea înaintăm sau reculăm, câștigând sau pierzând momente! Și des ne sunt furate. Așa ne amăgim, ne închipuim că trăim viața, când, de fapt, parcurgem de-a bușilea ore și ore, zile, și luni, și ani...care nu întotdeauna însumează vieți. Câștigând secunde, pierdem clipe și ne pierdem pe noi înșine, fugind de bogăția clipei.
O secundă lângă o altă secundă și lângă o alta formează, într-o limită finită, doar minute, nefiind, deci, decât o expresie pur tehnică a cuantificării (artificiale) a trecerii. În vreme ce clipele contopite zămislesc stări; împerecherea clipelor are un rod cu sâmburi care nu sunt în mod necesar dulci, dar care nu pun jaloane trecerii, risipei, ci dimpotrivă: clipa este pasul împlinirii, desăvârșirii. Secundele – le petrecem, poate, dar nu le trăim, pentru că nu au intensitate și, într-un fel, nu sunt petrecute ci...se petrec. Impersonal, neimplicat. Secundele se petrec pe lângă noi, printre noi, iar noi le suntem martori chiori, neatenți, neatinși. Momentul, coincizând și el uneori cu secunda, se detașează de ea prin...participare. Momentul trebuie prins sau, mai bine zis, nu trebuie scăpat. El le este propriu oamenilor de acțiune și absoarbe energie; ba are chiar o inteligență a sa, mai mult speculativă și mai deloc contemplativă. De aceea este trăit în goană și în exteriorul ființei; pentru că ține de pragmatic, de confort, de binefacerea materială a sinelui. Clipa, însă, arde. Te arde. Clipele sunt un foc cu cenușă fertilă, în care fiecare scânteie devine pântece roditor de alte înflăcărări. Gândire și visare, sentiment și judecată, amintire și profeție, devenire și desăvârșire. Iată suma clipelor...
Sunetul de ticăit acordat la cifre, tabele și calendare nu devine parte a vreunei armonii; e doar un zumzet cu sonoritate lâncedă, agresivă sau cel mult neutră. Și astfel, seara convenției lumii poate descifra duiumuri de zori, de înserări sau ieșiri din spațiul picurat de secunde. Însă o seară învăluită în tăriile clipei măsoară cât vecia. Pentru că lumina de o clipă a lunii, cuibărită în inimă, valorează infinit mai mult decât peisajul continuu, mort pentru sensibilitatea ochiului. Cei dedați secundelor iubesc doar noaptea, nu însă și cerul în care stă întrupat farmecul nopții; nu însă și greierii, mirosul răcorii sau visele. Trăitorii de momente observă noaptea doar prin apropierea sau trecerea semnalelor și ocaziilor sale palpabile. Iar cel ce tropotește nerăbdător în așteptarea momentului nu va cunoaște niciodată întâlnirea cu clipa înfrățită lui.
Semnele trecerii și spasmele vieții, iubirii și morții atârnă de limba unui orologiu cosmic răsfrânt spre pământ în clipe. Cei ce le caută în secunde sau momente sunt asemenea neghiobului care, încercând să pună stăpânire pe timpul altuia, îi fură ceasul. Culisele clipei capătă viață doar atunci când se nasc dincolo de cortina cerului. Pe drumul spre capătul vremii sunt puțini călători care nu uită să se mai așeze și în șanț pentru a contempla bolta printre sălcii, ignorând praful de pe tălpi și rănile gleznelor. Ei sunt nebunii călătoriei spre care lumea grăbită arată cu degetul zeflemitor. Și cum să descrii clipa, cum să o binecuvântezi altfel decât trăind-o? Ce cuvinte, ce gesturi ar putea să o explice acelora prădați de simțul timpului divin? Cum să îi spui surdului, arătându-i o partitură: „privește! asta este muzica”? Ce atingere sonoră i-ar putea alina sufletul, atâta timp cât urechea muzicală a spiritului îi este ferecată?!
Și amar este adevărul că inima îți rămâne încătușată atunci când străbați căile în goană și în irosire. Cei ce se grăbesc să ajungă la final de drum uită că, de fapt, limita înseamnă abisul, în fața căruia nu este bine să fie surprinși în fugă, pentru a avea vreme de oprit. Dar ei își fură timpul cu gesturi hulpave, și sar peste secunde, forțând întâlnirea cu momentele. În muzica înghiontirilor și în strofocările întrecerii ei își grăbesc ajungerea la capătul vremii, deci la capătul unei vieți și așa netrăite. Și capătul acesta nu este decât prelungirea, devenirea oficială a morții, dincolo de care nu mai urmează nimic, căci cine nu își merită viața nu își merită nici moartea care să cuprindă un sens. Iar sensul vieții și morții se întrupează numai pe scheletul clipei. Balansul àcelor indicând secunde și momente devine echilibrul impasibil al lipsei de sens, așa cum numai leșurile sunt desăvârșit echilibrate. Viul, deși funcționează cu nespus de multe risipe, nu se risipește, căci cunoaște tumultul fertil al clipei lăuntrice, surâsul, durerile și tainele rodirii ei...
Tot ceea ce se consumă în existență cunoaște faceri, prefaceri, transformări și împlinire. Căci procesul este lung și anevoios, curgând cascade-cascade dintr-o etapă în alta. Dar desăvârșirea este una singură, așa cum și abisul final este unic. Etapele timpului se încheie cu devenirea, cu împlinirea vieții sau a morții, cu dărnicia adăugată a ogorului semănat și cu strânsul roadelor. În lumina acestui final, trăitorul clipei devine arborele ce își unește coroana cu cerul, iar fugarul secundei – viermele care scurmă negura țărânii. Astfel că pământul și cerul devin scenele unite ale tuturor vremilor, în culisele cărora stă Dumnezeu, cu palmele întinse și străpunse de piroanele verdictelor definitive: ale eternelor îndurări și dreptăți.