agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-05-01 | [This text should be read in romana] | Submited by C
CAPITOLUL II
TIMPUL SACRU SI MITURILE Durata profană È™i Timpul sacru Ca È™i spaÈ›iul, Timpul nu este nici omogen È™i nici continuu pentru omul religios. Există intervale de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor (în cea mai mare parte periodice) È™i, pe de altă parte, Timpul profan, durata temporală obiÈ™nuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificaÈ›ie religioasă. ÃŽntre aceste două feluri de timp există, bineînÈ›eles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece“ cu uÈ™urință de la durata temporală obiÈ™nuită la Timpul sacru. Distingem încă de la început o deosebire esenÈ›ială între aceste două calități ale timpului: prin natura sa, Timpul sacru este reversibil, în sensul că este de fapt un Timp mitic primordial readus în prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într–un trecut mitic, „la începutul începuturilor“. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieÈ™irea din durata temporală „obiÈ™nuită“ È™i reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este deci mereu recuperabil È™i repetabil la nesfîrÈ™it. S–ar putea spune, dintr–un anumit punct de vedere, că acest timp nu „curge“, că nu este o „durată“ ireversibilă. Este un Timp ontologic prin excelență, „parmenidian“: mereu egal cu el însuÈ™i, nu se schimbă È™i nici nu ia sfîrÈ™it. Fiecare sărbătoare periodică înseamnă regăsirea aceluiaÈ™i Timp sacru care s–a manifestat la sărbătoarea din anul precedent sau cu un secol în urmă: este Timpul creat È™i sanctificat de zei, cu prilejul gestelor lor, care sunt reactualizate prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se regăseÈ™te prima apariÈ›ie a Timpului sacru, aÈ™a cum s–a petrecut ea ab origine, in illo tempore. Pentru că Timpul sacru în care se desfășoară sărbătoarea nu exista înainte de gestele divine comemorate de această sărbătoare. Creînd diferitele realități care alcătuiesc în zilele noastre Lumea, zeii întemeiau totodată È™i Timpul sacru, pentru că Timpul contemporan unei creaÈ›ii era în mod necesar sanctificat prin prezenÈ›a È™i activitatea divină. Omul religios trăieÈ™te astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil È™i recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament față de Timp deosebeÈ™te omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numeÈ™te, în termeni moderni, „prezentul istoric“, străduindu–se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privinÈ›e, ar putea însemna „VeÈ™nicia“. Nu este uÈ™or de arătat doar în cîteva cuvinte ce înseamnă Timpul pentru omul nereligios al societăților moderne. Nu intenÈ›ionăm să abordăm filozofiile moderne ale Timpului È™i nici unele concepte pe care È™tiinÈ›a contemporană le foloseÈ™te pentru propriile sale cercetări. Scopul nostru nu este de a compara sisteme ori filozofii, ci comportamente existenÈ›iale. Or, ceea ce se poate observa la un om nereligios este că È™i el cunoaÈ™te o anumită discontinuitate È™i eterogenitate a Timpului. Și pentru el există, în afară de timpul mai curînd monoton al muncii, un timp al petrecerilor È™i al spectacolelor, un timp „festiv“. Și el trăieÈ™te după ritmuri temporale variate È™i cunoaÈ™te timpuri cu intensitate variabilă: cînd ascultă muzica preferată sau cînd, îndrăgostit, aÈ™teaptă sau întîlneÈ™te persoana iubită, trăieÈ™te, evident, într-un alt ritm temporal decît atunci cînd munceÈ™te sau se plictiseÈ™te. O deosebire esenÈ›ială există însă față de omul religios: acesta cunoaÈ™te intervale „sacre“, care nu iau parte la durata temporală ce le precedă È™i le urmează, care au o altă structură È™i o altă „origine“, pentru că este un Timp primordial, sanctificat de zei È™i putînd fi adus în prezent prin sărbătoare. Pentru un om nereligios, Timpul nu poate reprezenta nici ruptură, nici „mister“: el alcătuieÈ™te dimensiunea existenÈ›ială cea mai profundă a omului È™i este legat de propria sa existență, avînd aÈ™adar un început È™i un sfîrÈ™it, care este moartea, dispariÈ›ia existenÈ›ei. Oricît de numeroase ar fi ritmurile temporale pe care le urmează È™i oricît de deosebite ar fi intensitățile acestor ritmuri, omul nereligios È™tie că este vorba mereu de o experiență umană în care nu poate interveni nici o prezență divină. Dimpotrivă, pentru omul religios, durata temporală profană poate fi periodic „oprită“ prin introducerea, cu ajutorul riturilor, a unui Timp sacru, non–istoric (în sensul că nu È›ine de prezentul istoric). Tot aÈ™a cum o biserică înseamnă o ruptură de nivel în spaÈ›iul profan al unui oraÈ™ modern, slujba religioasă care are loc înăuntrul ei înseamnă o ruptură în durata temporală profană: nu mai este prezent Timpul istoric actual, timpul trăit, de pildă, pe străzile È™i în casele din jur, ci Timpul în care s–a desfășurat existenÈ›a istorică a lui Isus Cristos, Timpul sfinÈ›it prin predicile, patimile, moartea È™i învierea lui Cristos. Trebuie să spunem totuÈ™i că acest exemplu nu evidenÈ›iază întru totul deosebirea dintre Timpul profan È™i Timpul sacru; în comparaÈ›ie cu celelalte religii, creÈ™tinismul a reînnoit într–adevăr experienÈ›a È™i conceptul de Timp liturgic, afirmînd istoricitatea persoanei lui Cristos. Pentru un credincios, liturghia se desfășoară într–un Timp istoric sfinÈ›it prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Timpul sacru, periodic reactualizat în religiile precreÈ™tine (mai ales în cele arhaice) este un Timp mitic, un Timp primordial, care nu poate fi identificat cu trecutul istoric, un Timp originar, care s–a ivit „dintr–o dată“, care nu era precedat de un alt Timp, pentru că nici un Timp nu putea exista înainte de apariÈ›ia realității înfățiÈ™ate de mit. Ceea ce ne interesează înainte de toate este această concepÈ›ie arhaică a Timpului mitic. Vom vedea în cele ce urmează care sunt deosebirile față de iudaism È™i creÈ™tinism. TEMPLUM-TEMPUS Cîteva elemente ne vor ajuta să înÈ›elegem mai uÈ™or comportamentul omului religios față de Timp. Trebuie să amintim în primul rînd că, în mai multe limbi ale populaÈ›iilor aborigene din America de Nord, termenul de „Lume“ (= Cosmos) este folosit È™i cu sensul de „An“. IakuÈ›ii spun „a trecut lumea“, înÈ›elegînd prin aceasta că „s–a scurs un an“. La populaÈ›ia yuki, „Anul“ este desemnat de cuvintele „Pămînt“ sau „Lume“; ca È™i iakuÈ›ii, yuki spun, la trecerea anului, că „a trecut Pămîntul“. AceÈ™ti termeni arată legătura de ordin religios dintre Lume È™i Timpul cosmic. Cosmosul este văzut ca o unitate vie care se naÈ™te, se dezvoltă È™i se stinge în ultima zi a Anului, ca apoi să renască o dată cu Anul Nou. Vom vedea că această renaÈ™tere este de fapt o naÈ™tere, Cosmosul renăscînd în fiecare An pentru că Timpul începe, cu fiecare An Nou, ab initio. Legătura cosmico–temporală este de ordin religios: Cosmosul poate fi omologat cu Timpul cosmic („Anul“), pentru că este vorba în ambele cazuri de realități sacre, de creaÈ›ii divine. La unele populaÈ›ii nord–americane, această legătură cosmico–temporală este arătată de însăși structura edificiilor sacre. De vreme ce Templul este imaginea Lumii, el conÈ›ine È™i un simbolism temporal. Este ceea ce se poate constata, de pildă, la triburile algonkin È™i sioux. Coliba sacră reprezintă în acest caz Universul, dar È™i Anul, pentru că Anul este văzut ca un fel de trecere prin cele patru puncte cardinale, re-prezentate de cele patru ferestre È™i de cele patru uÈ™i ale colibei. Indienii dakota obiÈ™nuiesc să spună că „Anul este un cerc în jurul Lumii“, adică în jurul colibei sacre, care este o imago mundi.1 Găsim în India un exemplu È™i mai clar. Am văzut că ridicarea unui altar înseamnă repetarea cosmogoniei. Or, textele adaugă că „Anul este altarul focului“, explicînd totodată È™i simbolismul lui temporal: cele 360 de cărămizi de împrejmuire corespund celor 360 de nopÈ›i ale anului, iar cele 360 de cărămizi yajusmati celor 360 de zile (Satapatha Brahmaña, X, 5, IV, 10 È™i aÈ™a mai departe). Cu alte cuvinte, cu fiecare înălÈ›are a unui altar al focului, nu numai că se reface Lumea, ci „se clădeÈ™te Anul“: Timpul este re–creat, deci regenerat. Pe de altă parte, Anul este asimilat lui Prajapati, zeul cosmic; cu fiecare nou altar, Prajapati este înviat, adică sfinÈ›enia Lumii este întărită. Nu este vorba de Timpul profan, de simpla durată temporală, ci de sanctificarea Timpului cosmic. ÃŽnălÈ›area altarului focului are drept È›el sanctificarea Lumii, adică integrarea sa într–un Timp sacru. Găsim un simbolism temporal analog integrat în simbolismul cosmologic al Templului de la Ierusalim. După Flavius Josephus (Ant. Jud., III, VII, 7), cele douăsprezece pîini care se aflau pe masă re-prezentau cele douăsprezece luni ale Anului, iar candelabrul cu È™aptezeci de braÈ›e reprezenta decanii (adică împărÈ›irea zodiacală a celor È™apte planete în cîte zece părÈ›i). Templul era o imago mundi: găsindu–se în „Centrul Lumii“, la Ierusalim, el sanctifica nu numai întreg Cosmosul, ci È™i „viaÈ›a“ cosmică, adică Timpul. Primul care a explicat înrudirea etimologică dintre templum È™i tempus este Hermann Usener, care a interpretat cei doi termeni cu ajutorul noÈ›iunii de intersectare („Schneidung, Kreuzung“)2. Cercetările ulterioare au adus precizări în legătură cu această descoperire: „Templum se referă la aspectul spaÈ›ial, iar tempus la aspectul temporal al miÈ™cării orizontului în spaÈ›iu È™i în timp.“3 Toate aceste lucruri par să aibă o semnificaÈ›ie profundă, È™i anume că pentru omul religios al culturilor arhaice Lumea se reînnoieÈ™te în fiecare an sau, cu alte cuvinte, își regăseÈ™te cu fiecare început de an „sfinÈ›enia“ originară, cu care se născuse din mîinile Creatorului. Acest simbolism este vădit în structura arhitectonică a sanctuarelor. Templul fiind locul sfînt prin excelență È™i totodată imaginea Lumii, el sanctifică întregul Cosmos È™i în acelaÈ™i timp viaÈ›a cosmică. Or, această viață cosmică era închipuită ca un soi de traiectorie circulară, identificîndu–se cu Anul. Anul era ca un cerc închis: avea un început È™i un sfîrÈ™it, dar È™i posibilitatea de a „renaÈ™te“ în chip de An Nou. Fiecare An Nou aducea un Timp „nou“, „curat“ È™i „sfînt“, adică un timp care nu fusese încă folosit È™i uzat. Timpul însă renăștea, reîncepea, pentru că Lumea era creată din nou la începutul fiecărui An. Am văzut în capitolele precedente cît de important este mitul cosmogonic ca model exemplar al oricărui tip de creaÈ›ie sau de construcÈ›ie. Cosmogonia înseamnă È™i creare a Timpului, ba mai mult: cosmogonia fiind arhetipul oricărei „creaÈ›ii“, Timpul cosmic pe care cosmogonia îl face să țîșnească este modelul exemplar al tuturor celorlalte feluri de timp, adică al Timpurilor proprii diverselor categorii de făpturi care există pe lume. Altfel spus, pentru omul religios al culturilor arhaice, orice creaÈ›ie, orice existență începe în Timp: înainte ca un lucru să existe nu poate exista nici timpul acestui lucru. ÃŽnainte să apară Cosmosul nu exista timp cosmic. ÃŽnainte de apariÈ›ia unei anumite specii vegetale, timpul de care ea are nevoie astăzi să crească, să rodească È™i să moară nu exista. Orice creaÈ›ie este deci imaginată ca avînd loc la începutul Timpului, in principio. Timpul țîșneÈ™te o dată cu prima apariÈ›ie a unei noi categorii de realități existente. Mitul joacă, aÈ™adar, un rol atît de important pentru că arată cum anume È™i–a făcut apariÈ›ia o realitate. REPETAREA ANUALà A COSMOGONIEI Mitul cosmogonic arată cum s–a ivit Cosmosul. ÃŽn Babilon, în timpul ceremoniei akîtu, care se desfășura în ultimele zile ale anului È™i în primele zile ale Anului Nou, era recitat solemn „Poemul CreaÈ›iei“, Enuma elish. Această recitare rituală actualiza lupta dintre Marduk È™i monstrul marin Tiamat, care avusese loc ab origine È™i care pusese capăt Haosului prin victoria finală a zeului. Marduk făurise Cosmosul din trupul ciopîrÈ›it al lui Tiamat, iar pe om din sîngele demonului Kingu, principalul aliat al lui Tiamat. Că această comemorare a CreaÈ›iei este într–adevăr o reactualizare a actului cosmogonic ne–o dovedesc atît ritualurile, cît È™i formulele rostite în cursul ceremoniei. Lupta dintre Tiamat È™i Marduk era redată printr–o confruntare între două grupuri de personaje; regăsim acelaÈ™i ceremonial la hitiÈ›i, tot în cadrul scenariului dramatic prilejuit de Anul Nou, la egipteni È™i în È›inutul Ras Shamra. Lupta dintre cele două grupuri de personaje repeta trecerea de la Haos la Cosmos, actualizînd cosmogonia. Evenimentul mitic redevenea prezent. „Să–l învingă mereu pe Tiamat È™i să–i grăbească sfîrÈ™itul!“, striga conducătorul ceremonialului. Lupta, victoria È™i CreaÈ›ia aveau loc chiar în această clipă, hic et nunc. Deoarece Anul Nou este o reactualizare a cosmogoniei, el implică reluarea Timpului de la începuturile sale, adică refacerea Timpului primordial, a Timpului „pur“, cel care exista în momentul CreaÈ›iei. Anul Nou era aÈ™adar un prilej pentru „curățirea“ de păcate È™i alungarea demonilor sau măcar a unui È›ap ispășitor. Nu este vorba doar de sfîrÈ™itul efectiv al unui anumit interval de timp È™i de începutul unui alt interval (cum își imaginează, de pildă, un om modern), ci È™i de abolirea anului trecut È™i a timpului scurs. Acesta este de altfel sensul purificărilor rituale: o ardere, o anulare a păcatelor È™i a greÈ™elilor individului È™i ale comunității în ansamblu, È™i nu doar o simplă „purificare“. Naurôz — Anul Nou persan — aminteÈ™te de ziua în care a avut loc Crearea Lumii È™i a omului. ÃŽn ziua de Naurôz avea loc „înnoirea CreaÈ›iei“, cum spunea istoricul arab Albîruni. Regele rostea: „Iată o nouă zi, dintr–o nouă lună a unui nou an: trebuie să înnoim ceea ce timpul a învechit.“ Timpul învechise fiinÈ›a omenească, societatea, Cosmosul, È™i acest Timp distrugător era Timpul profan, durata propriu–zisă: trebuia abolit, pentru a reveni la momentul mitic în care lumea începuse să existe, scăldată într–un Timp „pur“, „puternic“ È™i sacru. Timpul profan scurs era abolit cu ajutorul riturilor care închipuiau un fel de „sfîrÈ™it al lumii“. Stingerea focurilor, întoarcerea sufletelor morÈ›ilor, confuzia socială de tipul Saturnaliilor, licenÈ›a erotică, orgiile È™i altele simbolizau întoarcerea Cosmosului în Haos. ÃŽn ultima zi a anului, Universul se topea în Apele primordiale. Monstrul marin Tiamat, simbol al întunericului, al amorfului, al non–manifestatului, învia È™i devenea iarăși amenințător. Lumea care existase de–a lungul unui an întreg dispărea cu adevărat. Deoarece Tiamat era din nou acolo, Cosmosul era anulat, iar Marduk era nevoit să–l creeze din nou, după ce–l înviase încă o dată pe Tiamat.4 Iată care era semnificaÈ›ia acestei întoarceri periodice a lumii într–o modalitate haotică: toate „păcatele“ de peste an, tot ceea ce Timpul pîngărise È™i învechise, era nimicit în sensul fizic al termenului. Participînd în chip simbolic la nimicirea È™i la re–crearea Lumii, omul era È™i el creat din nou È™i renăștea, pentru că începea o existență nouă. Cu fiecare An Nou, omul se simÈ›ea mai liber È™i mai curat, pentru că scăpase de povara greÈ™elilor È™i păcatelor sale. Se întorcea în Timpul mitic al CreaÈ›iei, un Timp sacru È™i „puternic“: sacru pentru că era transfigurat de prezenÈ›a zeilor, „puternic“ pentru că era Timpul celei mai uriaÈ™e creaÈ›ii cunoscute vreodată, aceea a Universului. Omul era din nou, în mod simbolic, contemporan cu cosmogonia È™i lua parte la Facerea Lumii. ÃŽn Orientul Apropiat, participa chiar, în timpuri străvechi, la această creaÈ›ie (cf. cele două grupuri antagoniste care îi reprezintă pe Zeu È™i pe Monstrul marin). Nu este greu de înÈ›eles de ce omul religios era urmărit de amintirea acestui Timp mitic, È™i de ce se străduia periodic să se întoarcă la el: in illo tempore, zeii ajunseseră la apogeul puterii. Cosmogonia este manifestarea divină supremă, gestul exemplar de putere, de îndestulare, de creativitate. Omul religios este însetat de real È™i încearcă prin toate mijloacele care îi stau la îndemînă să se aÈ™eze la izvorul realității primordiale, cînd lumea era in statu nascendi. REGENERAREA PRIN ÃŽNTOARCEREA LA TIMPUL ORIGINAR Toate aceste lucruri s–ar cuveni dezvoltate, dar nu putem deocamdată menÈ›iona decît două elemente esenÈ›iale, È™i anumeă: 10 prin repetarea anuală a cosmogoniei, Timpul era regenerat, reîncepea ca Timp sacru, deoarece coincidea cu acel illud tempus cînd Lumea începuse să existe; 20 participînd în mod ritual la „sfîrÈ™itul Lumii“ È™i la „re–crearea“ ei, omul devenea contemporan cu illud tempus, deci se năștea din nou, își relua existenÈ›a de la capăt cu rezerva de forÈ›e vitale intactă, aÈ™a cum era ea în clipa cînd venise pe lume. Cele două elemente sunt importante pentru că ne dezvăluie secretul comportamentului omului religios față de Timp. Timpul sacru È™i puternic fiind Timpul originii, clipa desăvîrÈ™ită în care s–a făurit o realitate È™i în care această realitate s–a manifestat pe deplin, pentru prima oară, omul se va strădui periodic că ajungă din nou în acest Timp originar. Pe această reactualizare rituală a lui illud tempus al primei epifanii a unei realități se bazează toate calendarele sacre: sărbătoarea nu este „comemorarea“ unui eveniment mitic (È™i deci religios), ci reactualizarea acestuia. Timpul originii este prin excelență Timpul cosmogoniei, clipa în care a apărut realitatea cea mai cuprinzătoare, adică Lumea. Cum am putut vedea în capitolul precedent, cosmogonia slujeÈ™te aÈ™adar drept model exemplar pentru orice „creaÈ›ie“, orice fel de „facere“. Din acelaÈ™i motiv, Timpul cosmogonic slujeÈ™te drept model tuturor Timpurilor sacre; pentru că, dacă Timpul sacru este acela în care s–au manifestat È™i au creat zeii, este limpede că Facerea Lumii este manifestarea divină cea mai cuprinzătoare È™i mai măreață. Omul religios reactualizează deci cosmogonia nu numai de fiecare dată cînd „făureÈ™te“ ceva („lumea lui proprie“ — teritoriul locuit — sau o cetate, o casă etc.), ci È™i atunci cînd vrea să asigure o domnie fericită unui nou Suveran sau cînd trebuie să salveze recoltele ameninÈ›ate, să poarte cu succes un război ori să facă o călătorie pe mare. Recitarea rituală a mitului cosmogonic joacă un rol important mai ales în vindecări, care au drept scop regenera-rea fiinÈ›ei omeneÈ™ti. ÃŽn insulele Fidji, ceremonialul instalării unui nou suveran poartă numele de „Facerea Lumii“, iar acest ceremonial se repetă È™i pentru salvarea recoltelor ameninÈ›ate. Cea mai largă aplicaÈ›ie rituală a mitului cosmogonic se întîlneÈ™te probabil în Polinezia. Vorbele pe care Io le rostise in illo tempore pentru a crea Lumea au devenit formule rituale. Oamenii le repetă cu felurite prilejuri: pentru fecundarea unui pîntece sterp, pentru vindecarea bolilor, atît ale minÈ›ii, cît È™i ale trupului, la pregătirile de război, dar È™i în ceasul morÈ›ii ori pentru stimularea inspiraÈ›iei poetice.5 Mitul cosmogonic este, aÈ™adar, pentru polinezieni modelul arhetipal al tuturor „creaÈ›iilor“, oricare ar fi planul desfășurării lor: biologic, psihologic, spiritual. Deoarece recitarea rituală a mitului cosmogonic implică reactualizarea acestui eveniment primordial, cel pentru care este recitat mitul este proiectat în chip magic la „începuturile Lumii“ È™i devine contemporan cu cosmogonia. Acesta se întoarce la Timpul originii, în scopul terapeutic de a–și relua existenÈ›a de la capăt, de a se naÈ™te încă o dată. ConcepÈ›ia subiacentă acestor rituri de vindecare ar fi că ViaÈ›a nu poate fi reparată, ci doar re–creată prin repetarea simbolică a cosmogoniei, deoarece cosmogonia este modelul exemplar al oricărei creaÈ›ii. Putem înÈ›elege È™i mai bine funcÈ›ia regeneratoare a întoarcerii la Timpul originii dacă cercetăm mai în amănunt terapeutica arhaică, ca de pildă cea a populaÈ›iei tibeto–birmane nakhi, din sud–vestul Chinei (provincia Yunnan). Ritualul de vindecare constă de fapt în recitarea solemnă a mitului Facerii Lumii, urmat de miturile originii bolilor (provocate de mînia Șerpilor) È™i de apariÈ›ia primului È™aman–vindecător care le aduce oamenilor leacurile trebuincioase. Aproape toate ritualurile se referă la începuturi, la Timpul mitic cînd Lumea încă nu exista: „La început, pe cînd cerul, soarele, luna, stelele, planetele È™i pămîntul încă nu se iviseră, pe cînd nu era încă nimic etc.“ Urmează apoi cosmogonia È™i apariÈ›ia È™erpilor: „În vremea cînd s–a ivit cerul, cînd s–au răspîndit soarele, luna, stelele È™i planetele È™i pămîntul; cînd s–au născut munÈ›ii, văile, copacii È™i stîncile, tot atunci s–au arătat È™erpii naga È™i dragonii etc.“ Se vorbeÈ™te apoi de apariÈ›ia primului vindecător È™i a leacurilor, cu precizarea: „Trebuie arătat de unde vine leacul, altfel nu se poate vorbi despre el.“6 Se cuvine adăugat, în legătură cu aceste rostiri magice cu scop medical, că mitul originii leacurilor face întotdeauna parte din mitul cosmogonic. ÃŽn terapeuticile primitive È™i tradiÈ›ionale, un leac nu este bun decît atunci cînd originea lui este amintită în faÈ›a bolnavului. Un mare număr de incantaÈ›ii din Orientul Apropiat È™i din Europa cuprind povestea bolii ori a demonului care a provocat–o È™i vorbesc despre momentul mitic în care o divinitate sau un sfînt a izbutit să stîrpească răul.7 Eficacitatea terapeutică a incantaÈ›iei constă în faptul că aceasta, rostită ritual, reactualizează Timpul mitic al „originii“, atît al originii Lumii, cît È™i al originii bolii È™i a tratamentului. TIMPUL "FESTIV" ȘI STRUCTURA SÃRBÃTORILOR Timpul originii unei realități, adică Timpul întemeiat de prima sa apariÈ›ie, are o valoare È™i o funcÈ›ie exemplare; din acest motiv, omul se străduieÈ™te să–l reactualizeze periodic, cu ajutorul unor ritualuri adecvate. ÃŽnsă „prima manifestare“ a unei realități echivalează cu crearea sa de către FiinÈ›e divine sau semi–divine: regăsirea Timpului originii implică aÈ™adar repetarea rituală a actului creator al zeilor. Reactualizarea periodică a actelor creatoare înfăptuite de către FiinÈ›ele divine in illo tempore alcătuieÈ™te calendarul sacru, totalitatea sărbătorilor. O sărbătoare se desfășoară întotdeauna în Timpul originii. Și tocmai regăsirea acestui Timp originar, sacru, deosebeÈ™te comportamentul uman din timpul sărbătorii de cel de dinainte ori de după sărbătoare. ÃŽn numeroase cazuri, ceea ce se petrece în timpul sărbătorilor nu se deosebeÈ™te cu nimic de ceea ce se întîmplă în zilele obiÈ™nuite, însă omul religios este încredinÈ›at că trăieÈ™te într–un alt Timp, că a izbutit să se întoarcă în acel illud tempus mitic. Cu prilejul ceremoniilor totemice anuale intichiuma, australienii arunta reiau itinerariul urmat de StrămoÈ™ul mitic al tribului din epoca altcheringa („vremea visului“). Se opresc în nenumăratele locuri unde s–a oprit StrămoÈ™ul È™i fac aceleaÈ™i gesturi pe care le făcuse acesta, in illo tempore. Pe durata întregii ceremonii postesc, nu poartă arme È™i se feresc de orice contact cu femeile sau cu membrii altor clanuri. Sunt cu totul cufundaÈ›i în „vremea visului“.8 Sărbătorile care au loc la fiecare an în insula Tikopia, din arhipelagul polinezian, reproduc „lucrările zeilor“, actele prin care zeii, în Timpurile mitice, au alcătuit Lumea aÈ™a cum este ea în zilele noastre.9 Timpul „festiv“, în care se trăieÈ™te pe durata ceremoniilor, se caracterizează prin anumite interdicÈ›ii (tabuuri): zgomotul, jocurile, dansurile sunt cu desăvîrÈ™ire oprite. Trecerea de la Timpul profan la Timpul sacru este marcată ritual de ruperea unui băț în două. Numeroasele ceremonii care alcătuiesc sărbătorile periodice È™i care nu fac decît să repete gesturile exemplare ale zeilor nu se deosebesc, în aparență, de activitățile fireÈ™ti: este vorba de repararea rituală a bărcilor, de rituri legate de cultivarea plantelor comestibile (yam, taro È™i altele), de refacerea sanctuarelor. ÃŽn realitate, toate aceste activități ceremoniale se deosebesc de aceleaÈ™i munci făcute în zilele obiÈ™nuite prin faptul că ele nu privesc decît anumite obiecte, care sunt într–un fel arhetipurile categoriilor respective, È™i prin aceea că se desfășoară într–o atmosferă impregnată de sacru. ÃŽntr–adevăr, indigenii sunt conÈ™tienÈ›i că reproduc în cele mai mici amănunte actele exemplare ale zeilor, aÈ™a cum aceÈ™tia le înfăptuiseră in illo tempore. Astfel, omul religios devine periodic contemporan cu zeii, în măsura în care reactualizează Timpul primordial în care s–au înfăptuit lucrările divine. La nivelul civilizaÈ›iilor „primitive“, tot ceea ce face omul are un model transuman; chiar È™i în afara Timpului „festiv“, gesturile sale urmează modelele exemplare hotărîte de zei È™i de StrămoÈ™ii mitici. Această imitaÈ›ie poate însă deveni din ce în ce mai puÈ›in corectă; modelul riscă să fie deformat sau chiar uitat. Reactualizările periodice ale gesturilor divine, sărbătorile religioase au drept scop să–i înveÈ›e pe oameni modelele sacre. Repararea rituală a bărcilor sau cultivarea rituală a plantelor (yam, de pildă) nu mai seamănă cu aceleaÈ™i munci desfășurate în afara perioadelor sacre. Ele sunt mai exacte, mai apropiate de modelele divine, È™i sunt în acelaÈ™i timp rituale, fiind călăuzite de o intenÈ›ie religioasă. Ceremonialul reparării unei bărci nu are nici o legătură cu faptul că barca trebuie reparată, ci arată că, în vremurile mitice, zeii le–au arătat oamenilor cum anume se repară bărcile. Nu mai este vorba de o operaÈ›ie empirică, ci de un act religios, de o imitatio dei. Lucrul care trebuie reparat nu este doar unul dintre cele care alcătuiesc numeroasa categorie a „bărcilor“, ci un arhetip mitic: barca de care zeii s–au folosit „in illo tempore“. Timpul în care are loc repararea rituală a bărcilor aminteÈ™te de Timpul primordial, adică Timpul în care lucrau zeii. Exemplul pe care l–am analizat nu se poate aplica la toate tipurile de sărbători periodice. Ceea ce ne interesează nu este morfologia sărbătorii, ci structura Timpului sacru actualizat prin sărbători. Se poate spune că Timpul sacru este mereu acelaÈ™i, alcătuind „un È™ir de eternități“ (Hubert È™i Mauss). Oricît de complexă ar fi o sărbătoare religioasă, ea reproduce întotdeauna un eveniment sacru care a avut loc ab origine È™i care este readus în prezent în chip ritual. ParticipanÈ›ii devin contemporani cu evenimentul mitic sau, altfel spus, „ies“ din timpul lor istoric, adică din Timpul alcătuit din totalitatea evenimentelor profane, personale È™i interpersonale, pentru a ajunge la Timpul primordial, care este mereu acelaÈ™i È™i care aparÈ›ine Eternității. Omul religios ajunge periodic în Timpul mitic È™i sacru, la Timpul originii, care „nu se scurge“, pentru că nu ia parte la durata temporală profană, fiind alcătuit dintr–un prezent etern, recuperabil la nesfîrÈ™it. Omul religios simte nevoia să se cufunde perio-dic în acest Timp sacru È™i indestructibil, fiind încredinÈ›at că acesta determină celălalt timp, obiÈ™nuit, durata profană în care se desfășoară orice existență omenească. Prezentul etern al evenimentului mitic determină durata profană a evenimentelor istorice. Ca să dăm un singur exemplu, hierogamia divină, care a avut loc in illo tempore, a îngăduit unirea sexuală, omenească. Unirea dintre zeu È™i zeiță se petrece într–o clipă atemporală, într–un prezent veÈ™nic; unirea sexuală dintre oameni, cînd nu este rituală, se desfășoară în durată, în Timpul profan. Timpul sacru, mitic, întemeiază È™i Timpul existenÈ›ial, istoric, slujindu–i acestuia drept model exemplar. Altfel spus, totul există datorită fiinÈ›elor divine ori semidivine. „Originea“ realităților È™i a VieÈ›ii înseÈ™i este religioasă. Planta yam poate fi cultivată È™i consumată în chip „obiÈ™nuit“ pentru că este cultivată È™i consumată periodic în chip ritual. Iar aceste ritualuri pot fi îndeplinite pentru că zeii le–au dezvăluit in illo tempore, creînd omul È™i planta yam È™i arătîndu–le oamenilor cum anume această plantă comestibilă poate fi cultivată È™i consumată. Dimensiunea sacră a VieÈ›ii se regăseÈ™te din plin în sărbătoare, cînd se experimentează sfinÈ›enia existenÈ›ei omeneÈ™ti ca lucrare a zeilor. ÃŽn restul timpului, omul poate oricînd uita ceea ce este fundamental, È™i anume că existenÈ›a nu este „dată“ de către ceea ce modernii numesc „Natură“, ci este o creaÈ›ie a CelorlalÈ›i, adică zeii sau FiinÈ›ele semidivine. ÃŽn schimb, sărbătorile redau dimensiunea sacră a existenÈ›ei, amintind cum anume zeii sau StrămoÈ™ii mitici au făcut omul È™i i–au împărtășit comportamentele sociale È™i muncile practice. Dintr–un anumit punct de vedere, această „ieÈ™ire“ periodică din Timpul istoric, È™i mai ales consecinÈ›ele ei pentru existenÈ›a globală a omului religios, ar putea aduce cu o respingere a libertății creatoare. Este vorba de fapt de o veÈ™nică întoarcere in illo tempore, într–un trecut care este „mitic“ È™i nu are nimic istoric. S–ar putea conchide că această eternă repetare a gesturilor exemplare dezvăluite de zei ab origine împiedică orice progres uman È™i para-lizează orice elan creator. Concluzia este justificată, dar numai în parte, deoarece omul religios, chiar È™i cel mai „primitiv“, nu se împotriveÈ™te progresului, în principiu, ci îl acceptă, atribuindu–i însă o origine È™i o dimensiune divine. Tot ceea ce, din perspectiva modernă, ni s–ar părea aducător de „progres“ (de orice fel — social, cultural, tehnic È™i aÈ™a mai departe) în comparaÈ›ie cu o situaÈ›ie anterioară, a fost asumat de către societățile primitive în decursul lungii lor istorii, ca un È™ir de revelaÈ›ii divine. Deocamdată nu interesează acest aspect al problemei. Importantă este înÈ›elegerea semnificaÈ›iei religioase a repetării gesturilor divine. Pare destul de limpede că, simÈ›ind nevoia să reproducă la nesfîrÈ™it aceleaÈ™i gesturi exemplare, omul religios doreÈ™te È™i încearcă să trăiască în preajma zeilor. OMUL-CONTEMPORAN PERIODIC CU ZEII Capitolul precedent, privitor la simbolismul cosmologic al oraÈ™elor, templelor È™i caselor, ne–a arătat că acesta se leagă de ideea unui „Centru al Lumii“. ExperienÈ›a religioasă cuprinsă în simbolismul Centrului ar putea fi următoarea: omul doreÈ™te să se aÈ™eze într–un spaÈ›iu „deschis către înalt, aflat în comunicare cu lumea divină“. AÈ™ezarea în preajma unui „Centru al Lumii“ nu înseamnă altceva decît aÈ™ezarea în preajma zeilor. Regăsim aceeaÈ™i dorință de apropiere de zei dacă analizăm semnificaÈ›ia sărbătorilor religioase. Cel ce se cufundă în Timpul sacru de origine devine „contemporan cu zeii“, deci trăieÈ™te în preajma lor, chiar dacă această prezență este tainică, în sensul că nu este întotdeauna vizibilă. IntenÈ›ionalitatea descifrată în experienÈ›a SpaÈ›iului È™i a Timpului sacru dezvăluie dorinÈ›a de întoarcere la o stare primordială, cînd zeii È™i StrămoÈ™ii mitici erau prezenÈ›i, fiind pe cale de a crea Lumea, ori de a o orîndui, ori de a le arăta oamenilor temeiurile civilizaÈ›iei. Această „stare primordială“ nu este de ordin istoric È™i nu poate fi calculată cronologic; este vorba de o anterioritate mitică, de Timpul „originii“, de ceea ce s–a petrecut „la începuturi“, in principio. Or, „la începuturi“, FiinÈ›ele divine sau semidivine își făceau lucrarea pe Pămînt. Nostalgia „originilor“ este aÈ™adar de natură religioasă. Omul doreÈ™te să regăsească prezenÈ›a activă a zeilor, doreÈ™te să trăiască în Lumea proaspătă, curată È™i „puternică“, aÈ™a cum a ieÈ™it ea din mîinile Creatorului. Nostalgia perfecÈ›iunii începuturilor explică în mare parte întoarcerea periodică in illo tempore. S–ar putea spune, în termeni creÈ™tini, că este vorba de o „nostalgie a Paradisului“, cu toate că, la nivelul culturilor primitive, contextul religios È™i ideologic este cu totul altul decît cel al iudeo–creÈ™tinismului. ÃŽnsă Timpul mitic pe care omul se străduieÈ™te să–l reactualizeze periodic este un Timp sanctificat de prezenÈ›a divină, È™i putem spune că dorinÈ›a lui de a se afla în prezenÈ›a zeilor È™i într–o lume desăvîrÈ™ită (pentru că abia a luat naÈ™tere) corespunde nostalgiei stării paradiziace. Această dorință a omului religios de a se întoarce periodic înapoi, strădania lui de a retrăi o situaÈ›ie mitică, cea de la începuturi, ar putea părea nefireÈ™ti È™i umilitoare în concepÈ›ia modernă. Această nostalgie duce inevitabil la repetarea neîncetată a unui număr limitat de gesturi È™i de comportamente. Se poate spune chiar, pînă la un anumit punct, că omul religios, mai ales cel din societățile „primitive“, este prin excelență un om paralizat de mitul eternei reîntoarceri. Un psiholog din zilele noastre ar încerca să descifreze într–un asemenea comportament spaima în faÈ›a noului, refuzul de a asuma responsabilitatea unei existenÈ›e autentice È™i istorice, nostalgia unei stări „paradiziace“, tocmai pentru că era embrionară È™i nu se desprinsese cu totul de Natură. Subiectul este mult prea complex pentru a putea fi abordat aici È™i depășeÈ™te de altfel sfera preocupărilor noastre, pentru că pune problema opoziÈ›iei dintre omul modern È™i cel premodern. Trebuie totuÈ™i să subliniem că omul religios al societăților primitive nu refuză nicidecum să–și asume responsabilitatea unei existenÈ›e autentice. Dimpotrivă, după cum am văzut È™i cum vom mai avea prilejul să constatăm, el își asumă cu mult curaj responsabilități enorme, cum ar fi de pildă participarea la crearea Cosmosului, la crearea propriei lumi, asigurarea vieÈ›ii plantelor È™i animalelor È™i altele. Este vorba însă de un alt fel de responsabilitate decît cele pe care le socotim ca fiind singurele autentice È™i valabile. Este o responsabilitate pe plan cosmic, spre deosebire de cele de ordin moral, social sau istoric, singurele pe care le cunosc civilizaÈ›iile moderne. Din perspectiva existenÈ›ei profane, omul nu–și recunoaÈ™te altă responsabilitate în afară de aceea față de sine însuÈ™i È™i față de societate. Pentru el, Universul nu alcătuieÈ™te de fapt un Cosmos, o unitate vie È™i articulată, ci este pur È™i simplu totalitatea rezervelor materiale È™i a energiilor fizice ale planetei, iar grija de căpetenie a omului modern este de a nu epuiza cumva resursele economice ale globului. Din punct de vedere existenÈ›ial însă, „primitivul“ se situează întotdeauna într–un context cosmic. ExperienÈ›a lui personală nu este lipsită nici de autenticitate, nici de profunzime, însă ea pare pentru omul modern lipsită de autenticitate sau copilărească, pentru că este exprimată într–un limbaj cu care nu suntem obiÈ™nuiÈ›i. Ca să revenim la ceea ce spuneam mai înainte, nu suntem îndreptățiÈ›i să vedem în întoarcerea periodică în Timpul sacru al originii o respingere a lumii reale È™i o evadare în vis È™i imaginar. Dimpotrivă, È™i aici găsim obsesia ontologică, această trăsătură esenÈ›ială a omului societăților primitive È™i arhaice. Pentru că, de fapt, dorinÈ›a de întoarcere la Timpul originii înseamnă deopotrivă dorinÈ›a de a regăsi prezenÈ›a zeilor È™i Lumea puternică, proaspătă È™i curată, aÈ™a cum era ea in illo tempore. Aceasta înseamnă o sete de sacru È™i în acelaÈ™i timp o nostalgie a FiinÈ›ei. Pe plan existenÈ›ial, experienÈ›a constă în certitudinea de a putea reîncepe viaÈ›a, periodic, cu maximum de „șanse“. Viziunea optimistă asupra existenÈ›ei este însoÈ›ită de o adeziune totală la Ființă. Prin toate comportamentele sale, omul religios arată că nu crede decît în Ființă, că participarea sa la Ființă este asigurată de revelaÈ›ia primordială, al cărei paznic este. Miturile reprezintă totalitatea acestor revelaÈ›ii primordiale. MIT = MODEL EXEMPLAR Mitul relatează o întîmplare sacră, adică un eveniment primordial care s–a petrecut la începuturile Timpului, ab initio.10 Relatarea unei întîmplări sacre echivalează însă cu dezvăluirea unui mister, pentru că personajele mitului nu sunt fiinÈ›e umane, ci zei sau Eroi civilizatori, aÈ™a că gestele lor sunt asemenea unor taine, pe care omul nu le–ar fi putut cunoaÈ™te dacă nu i–ar fi fost dezvăluite. Mitul este deci povestea a ceea ce s–a petrecut in illo tempore, relatarea a ceea ce zeii sau fiinÈ›ele divine au făcut la începuturile Timpului; „a povesti“ un mit înseamnă a spune ceea ce s–a petrecut ab origine. O dată „spus“, adică „dezvăluit“, mitul devine adevăr apodictic, temei al adevărului absolut. „AÈ™a este pentru că se spune că aÈ™a este“, afirmă eschimoÈ™ii netsilik pentru a dovedi temeinicia istoriei lor sacre È™i a tradiÈ›iilor lor religioase. Mitul consemnează apariÈ›ia unei noi „situaÈ›ii“ cosmice sau a unui eveniment primordial, fiind aÈ™adar, întotdeauna, relatarea unei „creaÈ›ii“: mitul spune cum anume s–a făcut un lucru, cum a început să fie. Iată de ce mitul este legat de ontologie, pentru că nu vorbeÈ™te decît de realități, de ceea ce s–a petrecut cu adevărat, de ceea ce s–a manifestat din plin. Este vorba, fără îndoială, de realități sacre, pentru că sacrul este realul prin excelență. Nimic din ceea ce È›ine de sfera profanului nu ia parte la Ființă, pentru că profanul nu a fost întemeiat ontologic de mit, nu are un model exemplar. Cum vom putea constata în cele ce urmează, munca agricolă este un rit dezvăluit de zei sau de Eroii civilizatori, fiind aÈ™adar un act real È™i totodată semnificativ. ÃŽntr–o societate desacralizată, munca agricolă este un act profan, justificat doar de profitul economic. Pămîntul este lucrat pentru a da foloase, hrană È™i cîștig. Golită de simbolismul religios, munca agricolă devine „opacă“ È™i istovitoare, nu are nici o semnificaÈ›ie È™i nu îngăduie nici o „deschidere“ către universal, către lumea spirituală. Nici un zeu, nici un Erou civilizator n–a dezvăluit vreodată un act profan. Tot ceea ce au făcut zeii sau StrămoÈ™ii, deci tot ceea ce istorisesc miturile despre activitatea lor creatoare, È›ine de sfera sacrului, deci ia parte la Ființă. ÃŽn schimb, ceea ce oamenii fac din proprie iniÈ›iativă, fără a urma un model mitic, È›ine de profan, fiind aÈ™adar un lucru zadarnic È™i iluzoriu, prin urmare ireal. Cu cît omul este mai religios, cu atît are la îndemînă mai multe modele exemplare pentru comportamentele È™i acÈ›iunile sale. De asemenea, cu cît omul este mai religios, cu atît este mai integrat în real, riscînd mai puÈ›in să se risipească în fapte neexemplare, „subiective“ — în cele din urmă aberante. Există un aspect al mitului care se cuvine subliniat: mitul înfățiÈ™ează sacralitatea absolută, pentru că relatează activitatea creatoare a zeilor, dezvăluie sacralitatea lucrării lor. Altfel spus, mitul înfățiÈ™ează izbucnirile diverse È™i adesea dramatice ale sacrului în lume. Din acest motiv, la mulÈ›i primitivi, miturile nu pot fi rostite oricum È™i oricînd, ci doar în cursul anotimpurilor mai bogate sub aspect ritual (toamnă, iarnă) sau între ceremoniile religioase, deci într–un răgaz de timp sacru. Lumea este întemeiată de fapt prin izbucnirea sacrului, istorisită de mit. Fiecare mit arată cum anume o realitate a ajuns să existe, fie că este vorba de realitatea totală, Cosmosul, ori de o parte a acesteia — o insulă, o specie vegetală, o instituÈ›ie umană. Cînd se arată cum anume au ajuns lucrurile să existe, se oferă È™i o explicaÈ›ie a acestei existenÈ›e, precum È™i un răspuns, indirect, la o altă întrebare: de ce există aceste lucruri? Acest „de ce“ este întotdeauna legat de „cum“, pentru că atunci cînd se arată cum a luat naÈ™tere un lucru, se înfățiÈ™ează È™i izbucnirea în Lume a sacrului, cauză ultimă a oricărei existenÈ›e reale. Pe de altă parte, fiind o lucrare divină, deci o izbucnire a sacrului, orice creaÈ›ie este în acelaÈ™i timp o izbucnire de energie creatoare în Lume. Orice creaÈ›ie este rodul unui preaplin. Zeii creează dintr–un exces de putere, dintr–o energie nestăvălită. CreaÈ›ia este rodul unui prisos de substanță ontologică. Din acest motiv, mitul care povesteÈ™te această ontofanie sacră, această manifestare victorioasă a preaplinului fiinÈ›ei, devine modelul exemplar al tuturor activităților omeneÈ™ti: doar el poate dezvălui ceea ce este real, supraabundent, eficient. „Trebuie să facem ceea ce au făcut zeii la început“, spune un text indian (Satapatha Brahmaña, VII, 2, I, 4). „AÈ™a au făcut zeii, aÈ™a fac oamenii“, adaugă Taittriya Brahmaña (I, 5, IX, 4). Cea mai importantă funcÈ›ie a mitului este deci de a „fixa“ modelele exemplare ale tuturor riturilor È™i ale tuturor activităților omeneÈ™ti semnificative: hrană, sexualitate, muncă, educaÈ›ie etc. Comportîndu–se ca ființă umană pe deplin responsabilă, omul imită gesturile exemplare ale zeilor, le repetă acÈ›iunile, fie că este vorba de o simplă funcÈ›ie fiziologică, precum alimentaÈ›ia, ori de o activitate socială, economică, culturală, militară È™i aÈ™a mai departe. Numeroase mituri din Noua Guinee vorbesc despre lungi călătorii pe mare, oferind astfel „modele pentru navigatorii actuali“, dar È™i pentru orice altă activitate, „fie că este vorba de dragoste, de război, de pescuit, de aducere a ploii sau de orice altceva… Povestirea oferă precedente pentru diferitele momente ale construcÈ›iei unei corăbii, pentru tabuurile sexuale pe care le implică È™i aÈ™a mai departe“. Căpitanul care porneÈ™te pe mare îl întruchipează pe eroul mitic Aori. „Poartă îmbrăcămintea pe care o purta Aori, potrivit mitului; ca È™i Aori, are chipul înnegrit, iar în plete, un love asemănător cu acela pe care Aori l–a smuls de pe fruntea lui Iviri. DănÈ›uieÈ™te la poalele muntelui È™i–și întinde braÈ›ele tot aÈ™a cum Aori își întindea aripile… Un pescar mi–a spus că, atunci cînd se pregătea să prindă peÈ™ti (cu arcul), se credea Kivavia. Nu cerea mila È™i ajutorul eroului mitic, ci se identifica de–a dreptul cu acesta.“11 Acest simbolism al precedentelor mitice se regăseÈ™te È™i în alte culturi primitive. J. P. Harrington scrie, cu privire la tribul karuk din California: „Tot ceea ce făcea indianul karuk urma întocmai pilda a ceea ce făcuseră ikxareyavii în timpurile mitice. AceÈ™ti ikxareyavi locuiau în America înaintea sosirii indienilor. NeÈ™tiind cum să redea acest cuvînt, indienii karuk din zilele noastre propun termeni ca «prinÈ›i», «conducători», «îngeri»… N–au rămas alături de ei decît atît cît a fost nevoie ca să–i înveÈ›e toate obiceiurile, spunîndu–le de fiecare dată celor din tribul karuk: «Iată cum ar face oamenii.» Faptele È™i vorbele lor sunt È™i astăzi pomenite în formulele magice ale indienilor karuk.“12 Această repetare fidelă a modelelor divine are un dublu rezultat: pe de o parte, imitîndu–i pe zei, omul se menÈ›ine în sacru È™i, prin urmare, în realitate; pe de altă parte, datorită reactualizării neîntrerupte a gesturilor divine exemplare, lumea este sanctificată. Comportarea religioasă a oamenilor contribuie la menÈ›inerea sfinÈ›eniei lumii. REACTUALIZAREA MITURILOR Se cuvine să amintim aici că omul religios își asumă o umanitate al cărei model este transuman, transcendent. El nu se recunoaÈ™te ca fiind cu adevărat om decît în măsura în care imită zeii, Eroii civilizatori ori StrămoÈ™ii mitici. Altfel spus, omul religios se doreÈ™te altfel decît este pe planul experienÈ›ei sale profane. Omul religios nu este dat, el se făureÈ™te pe sine, apropiindu–se de modelele divine, care sunt păstrate de mituri, de istoria gestelor divine. Prin urmare, omul religios se socoteÈ™te È™i el făurit de Istorie asemenea omului profan, cu deosebirea că singura Istorie care îl interesează este Istoria sacră dezvăluită de mituri, adică Istoria zeilor, în vreme ce omul profan se vrea constituit doar de Istoria umană, adică tocmai de totalitatea faptelor care nu prezintă pentru omul religios nici cel mai mic interes, pentru că este lipsită de modele divine. Trebuie spus că, încă de la început, omul religios își aÈ™ază modelul pe un plan transuman, cel dezvăluit de mituri. El nu devine cu adevărat om decît dacă se supune învățăturii miturilor, dacă–i imită pe zei. O astfel de imitatio dei implică uneori, pentru primitivi, o mare responsabilitate. După cum am văzut, unele sacrificii sîngeroase își găsesc justificarea într–un act divin primordial: in illo tempore, zeul a ucis monstrul marin È™i l–a sfîrtecat pentru a crea Cosmosul. Omul repetă această jertfă sîngeroasă, cîteodată omenească, atunci cînd trebuie să întemeieze un sat, un templu ori o casă. ConsecinÈ›ele posibile ale unei imitatio dei reies destul de limpede din mitologiile sau ritualurile a numeroase popoare primitive. De pildă, după miturile paleocultivatorilor, omul a ajuns ceea ce este astăzi — muritor, sexualizat È™i silit să muncească — în urma unui omor primordial: înainte de epoca mitică, o Ființă divină, uneori o femeie ori o fată, alteori un copil sau un bărbat, s–a lăsat cuprinsă de flăcări pentru ca din trupul său ars să crească mai apoi tuberculi sau pomi fructiferi. Acest prim omor a schimbat cu totul modul de a fi al existenÈ›ei omeneÈ™ti. Arderea FiinÈ›ei divine a inaugurat atît nevoia de hrană, cît È™i fatalitatea morÈ›ii, precum È™i sexualitatea, unicul mijloc de a asigura continuitatea vieÈ›ii. Trupul divinității arse a devenit hrană, iar sufletul a coborît pe Pămînt, unde a întemeiat ÃŽmpărăția MorÈ›ilor. Ad. E. Jensen, care a dedicat un studiu important acestor divinități, numite de el dema, a arătat foarte limpede că omul, hrănindu–se sau murind, ia parte la existenÈ›a acestor dema.13 Pentru toate popoarele paleocultivatoare, evocarea periodică a întîmplării primordiale care a întemeiat actuala condiÈ›ie umană este de cea mai mare importanță. Toată viaÈ›a lor religioasă este o comemorare, o rememorare. Amintirea reactualizată prin rituri (prin repetarea omorului primordial) deÈ›ine un rol hotărîtor: nu trebuie uitat ceea ce s–a petrecut in illo tempore. Adevăratul păcat este uitarea: fata care rămîne singură vreme de trei zile într–o colibă întunecoasă, la primul ciclu menstrual, fără să poată sta de vorbă cu cineva, se comportă astfel pentru că fata mitică ucisă È™i preschimbată în Lună a rămas timp de trei zile în întuneric; dacă tînăra catamenială încalcă regula tăcerii È™i vorbeÈ™te, se face vinovată de uitarea unei întîmplări primordiale. Memoria personală nu intră în joc: unicul lucru important este rememorarea evenimentului mitic, singurul cu rol creator. Doar mitul primordial poate păstra istoria adevărată, istoria condiÈ›iei umane, È™i doar aici trebuie căutate È™i găsite principiile È™i paradigmele oricărui comportament. ÃŽn acest stadiu de cultură se întîlneÈ™te canibalismul ritual. Prima grijă a canibalului pare să fie de natură metafizică, pentru că el nu trebuie să uite ceea ce s–a petrecut in illo tempore. Volhardt È™i Jensen au arătat foarte bine acest lucru: uciderea È™i devorarea scroafelor cu prilejul sărbătorilor, consumarea primilor tuberculi din recoltă înseamnă, de fapt, ospățul din trupul divin, acelaÈ™i cu ospățul canibalilor. Jertfirea scroafelor, vînătoarea de capete, canibalismul se leagă în chip simbolic de strîngerea tuberculilor ori a nucilor de cocos. Volhardt14 a fost cel care a descoperit sensul religios al antropofagiei È™i responsabilitatea umană asumată de către canibal. Planta comestibilă nu este dată în Natură, ci este rodul unui asasinat, pentru că astfel a fost ea creată la începuturile Lumii. Vînătoarea de capete, jertfele omeneÈ™ti, canibalismul au fost acceptate de către om, care È™i–a asumat astfel viaÈ›a plantelor. Volhardt a subliniat acest lucru pe bună dreptate: canibalul își asumă responsabilitatea în lume, canibalismul nu este un comportament „natural“ al omului „primitiv“ (È™i nici nu se regăseÈ™te de altfel la nivelurile cele mai arhaice de cultură), ci un comportament cultural, întemeiat pe o viziune religioasă a vieÈ›ii. Pentru ca lumea vegetală să poată supravieÈ›ui, omul trebuie să ucidă È™i să fie ucis; el trebuie de asemenea să–și asume sexualitatea pînă la limita extremă, adică orgia. Este ceea ce spune un cîntec abisinian: „Cea care încă nu a zămislit, să zămislească; cel care încă nu a ucis, să ucidă!“ Este un fel de a arăta că ambele sexe sunt condamnate să–și asume destinul. ÃŽnainte de a încerca să judecăm canibalismul, trebuie să ne amintim că acesta se datorează FiinÈ›elor supranaturale, care l–au întemeiat însă pentru a le permite oamenilor să–și asume o responsabilitate în Cosmos, pentru a–i obliga să asigure continuitatea vieÈ›ii vegetale. Responsabilitatea este aÈ™adar de natură religioasă. Este ceea ce afirmă canibalii din tribul uitoto: „TradiÈ›iile noastre sunt mereu vii, chiar atunci cînd nu dansăm; dar facem ceea ce facem numai pentru a putea dansa.“ Dansurile constau în repetarea tuturor evenimentelor mitice, deci È™i a primului omor urmat de antropofagie. Am amintit acest exemplu pentru a arăta că imi-tatio dei nu este concepută, la primitivi È™i în civilizaÈ›iile paleo–orientale, în chip idilic; dimpotrivă, ea implică o mare responsabilitate umană. Chiar atunci cînd considerăm o societate „sălbatică“, nu trebuie să uităm că faptele cele mai barbare È™i comportamentele cele mai aberante urmează modele transumane, divine. Aceasta este însă o altă problemă, pe care nu o vom aborda aici, pentru că nu ne propunem să aflăm cum anume, în urma căror degradări È™i neînÈ›elegeri, unele comportamente religioase ajung să se deterioreze È™i să devină aberante. Ceea ce trebuie subliniat este că omul religios dorea să–i imite pe zei È™i credea că o face chiar atunci cînd faptele sale ajungeau la nebunie, josnicie È™i crimă. ISTORIE SACRÃ, ISTORIE, ISTORICISM Omul religios cunoaÈ™te, aÈ™adar, două feluri de Timp: profan È™i sacru. O durată evanescentă È™i un „șir de veÈ™nicii“ periodic recuperabile în timpul sărbătorilor, care alcătuiesc calendarul sacru. Timpul liturgic al calendarului se desfășoară în cerc închis, fiind Timpul cosmic al Anului, sanctificat de „lucrările zeilor“. Și pentru că lucrarea divină cea mai măreață a fost Facerea Lumii, comemorarea cosmogoniei joacă un rol însemnat în multe religii. Anul Nou coincide cu ziua dintîi a CreaÈ›iei. Anul este dimensiunea temporală a Cosmosului. La trecerea anului, se spune: „A trecut Lumea.“ Orice An Nou înseamnă repetarea cosmogoniei, re–crearea Lumii È™i totodată „crearea“ Timpului, regenerarea lui printr–un „nou început“. Mitul cosmogonic slujeÈ™te deci drept model exemplar pentru orice „creaÈ›ie“ sau „construcÈ›ie“ È™i este chiar folosit ca mijloc ritual de vindecare. Devenind din nou, în chip simbolic, contemporan cu CreaÈ›ia, omul se întoarce la preaplinul primordial. Bolnavul se vindecă pentru că ia viaÈ›a de la capăt, cu o încărcătură de energie intactă. Sărbătoarea religioasă este reactualizarea unui eveniment primordial, a unei „întîmplări sacre“, ai cărei actori sunt zeii sau FiinÈ›ele semidivine. Or, „întîmplarea sacră“ este povestită în mituri. Prin urmare, cei ce iau parte la sărbătoare devin contemporani cu zeii È™i cu FiinÈ›ele semidivine, trăind în Timpul primordial sanctificat de prezenÈ›a È™i activitatea zeilor. Calendarul sacru regenerează periodic Timpul, făcîndu–l să coincidă cu Timpul originii, adică Timpul „puternic“ È™i „pur“. ExperienÈ›a religioasă a sărbătorii, adică participarea la sacru, le îngăduie oamenilor să trăiască periodic în preajma zeilor. De aici decurge importanÈ›a capitală a miturilor în toate religiile premozaice, pentru că miturile povestesc despre gestele zeilor, iar aceste geste slujesc drept modele exemplare tuturor activităților omeneÈ™ti. ÃŽn măsura în care îi imită pe zei, omul religios trăieÈ™te în Timpul originii, adică Timpul mitic, „ieÈ™ind“ din durata profană pentru a se întoarce într-un Timp „imobil“, „veÈ™nic“. Deoarece miturile alcătuiesc pentru el „povestea sfîntă“, omul religios din societățile primitive nu trebuie nicidecum să le uite: reactualizînd miturile, el se apropie de zei È™i ia parte la sfinÈ›enie. Există însă È™i „întîmplări divine tragice“, iar omul, reactualizîndu–le periodic, își asumă o mare responsabilitate față de sine È™i față de Natură. Canibalismul ritual, de pildă, este urmarea unei concepÈ›ii religioase tragice. AÈ™adar, reactualizîndu–și miturile, omul religios se străduieÈ™te să se apropie de zei È™i să ia parte la Ființă; imitarea modelelor exemplare divine reprezintă dorinÈ›a lui de sfinÈ›enie È™i în acelaÈ™i timp nostalgia sa ontologică. ÃŽn religiile primitive È™i arhaice, eterna repetare a gesturilor divine se justifică drept imitatio dei. Calendarul sacru reia în fiecare an aceleaÈ™i sărbători, care comemorează aceleaÈ™i întîmplări mitice. De fapt, calendarul sacru nu este altceva decît acea „eternă reîntoarcere“ a unui număr limitat de gesturi divine, iar acest lucru este valabil nu doar în religiile primitive, ci în toate celelalte religii, deoarece calendarul sărbătorilor reprezintă o întoarcere periodică a aceloraÈ™i stări primordiale, deci reactualizarea aceluiaÈ™i Timp sacru. Reactualizarea aceloraÈ™i întîmplări mitice este speranÈ›a cea mai mare a omului religios, care–și regăseÈ™te cu fiecare reactualizare È™ansa de a–și schimba existenÈ›a, de a o face asemănătoare modelului divin. Eterna repetare a gesturilor exemplare È™i eterna întîlnire cu acelaÈ™i Timp mitic al originii, sanctificat de zei, nu implică pentru omul religios din societățile primitive È™i arhaice o viziune pesimistă asupra vieÈ›ii; dimpotrivă, datorită acestei „eterne reîntoarceri“ la izvoarele sacrului È™i ale realului, existenÈ›a omenească i se pare a fi mîntuită de nimicnicie È™i de moarte. Perspectiva se schimbă cu totul atunci cînd sensul religiozității cosmice se întunecă, aÈ™a cum se întîmplă în unele societăți mai evoluate, cînd elitele intelectuale se desprind treptat de tiparele religiei tradiÈ›ionale. Sanctificarea periodică a Timpului cosmic se dovedeÈ™te în acest caz inutilă È™i neînsemnată. Zeii nu mai sunt accesibili prin ritmurile cosmice. SemnificaÈ›ia religioasă a repetării gesturilor exemplare s–a pierdut. Or, repetarea golită de conÈ›inutul său religios duce în chip necesar la o viziune pesimistă asupra existenÈ›ei. Cînd nu mai este un mijloc de întoarcere la starea primordială È™i de regăsire a prezenÈ›ei tainice a zeilor, cînd este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimîntător, semănînd cu un cerc care se învîrte fără oprire în jurul propriului centru, repetîndu–se la nesfîrÈ™it. Este ceea ce s–a petrecut în India, unde a luat naÈ™tere complexa doctrină a ciclurilor cosmice (yuga). Un ciclu complet, numit mahayuga, durează 12 000 de ani, sfîrÈ™indu–se cu o „disoluÈ›ie“ — pralaya —, care se repetă în chip mai radical la capătul fiecărei mii de cicluri, devenind mahapralaya, adică „Marea DisoluÈ›ie“. Schema exemplară „creaÈ›ie–distrugere–creaÈ›ie“ se repetă la nesfîrÈ™it. Cei 12 000 de ani care alcătuiesc un mahayuga sunt socotiÈ›i „ani divini“, fiecare dintre ei durînd 360 de ani, ceea ce înseamnă în total 4 320 000 ani într–un singur ciclu cosmic. O mie de asemenea mahayuga alcătuiesc o „formă“ (kalpa), iar paisprezece kalpa alcătuiesc un manvantara (numit astfel pentru că se presupune că fiecare manvantara este condus de către un Manu, StrămoÈ™ul–Rege mitic). Un kalpa durează cît o zi din viaÈ›a lui Brahma; un alt kalpa, cît o noapte. O sută de asemenea „ani“ ai lui Brahma, adică 311 000 miliarde de ani omeneÈ™ti, alcătuiesc viaÈ›a Zeului. Această durată considerabilă a vieÈ›ii lui Brahma nu ajunge însă să epuizeze Timpul, pentru că zeii nu sunt veÈ™nici, iar creaÈ›iile È™i distrugerile cosmice continuă ad infinitum.15 Iată, aÈ™adar, ce înseamnă de fapt „eterna reîntoarcere“, eterna repetare a ritmului fundamental al Cosmosului: distrugerea È™i re-crearea sa periodică, adică „Anul–Cosmos“ în concepÈ›ia primitivă, golită însă de conÈ›inutul religios. Doctrina ciclurilor yuga a fost elaborată de către elitele intelectuale È™i, chiar dacă a devenit o doctrină panindiană, nu trebuie să ne imaginăm că latura sa înspăimîntătoare era cunoscută de către toate populaÈ›iile din India. Elitele religioase È™i filozofice erau singurele care se simÈ›eau cuprinse de disperare în faÈ›a Timpului ciclic, care se repeta la nesfîrÈ™it, pentru că această „eternă reîntoarcere“ implica, în gîndirea indiană, eterna reîntoarcere la existență datorită legii cauzalității universale, karma. Pe de altă parte, Timpul era asimilat iluziei cosmice (maya), iar eterna reîntoarcere la existență însemna prelungirea la nesfîrÈ™it a suferinÈ›ei È™i a sclaviei. Singura speranță a elitelor religioase È™i filozofice era ne–întoarcerea la existență, abolirea karmei sau, altfel spus, eliberarea definitivă (mokÑa), implicînd transcendenÈ›a Cosmosului.16 Și Grecia a cunoscut mitul eternei reîntoarceri, iar filozofii din epoca tîrzie au împins la limita extremă concepÈ›ia Timpului circular. Cum spune atît de frumos H. Ch. Puech, „după vestita definiÈ›ie platoniciană, timpul, care determină È™i măsoară revoluÈ›ia sferelor cereÈ™ti, este imaginea miÈ™cătoare a veÈ™niciei nemiÈ™cate, pe care o imită desfășurîndu–se în cerc. Prin urmare, întreaga devenire cosmică, precum È™i durata acestei lumi de creaÈ›ie È™i de corupÈ›ie, care este lumea noastră, se vor dezvolta în cerc sau după o succesiune nesfîrÈ™ită de cicluri în decursul cărora aceeaÈ™i realitate se face, se desface, se reface, conform unei legi È™i unor alternative imuabile. Nu numai că aceeaÈ™i cantitate de ființă se păstrează fără ca nimic să se piardă ori să se creeze, ci mai mult, unii gînditori de la sfîrÈ™itul Antichității — pitagoricieni, stoici, platonicieni — ajung să admită că în interiorul fiecăruia dintre aceste cicluri de durată, aiones sau aeva, se reproduc aceleaÈ™i situaÈ›ii care s–au produs în ciclurile anterioare È™i se vor reproduce È™i în ciclurile următoare — la nesfîrÈ™it. Nici o întîmplare nu este unică È™i nu se produce o singură dată (de pildă condamnarea È™i moartea lui Socrate), ci ea s–a mai produs È™i se va mai produce, fără încetare; aceiaÈ™i indivizi au apărut, apar È™i vor reapărea la fiecare întoarcere a cercului asupra lui însuÈ™i. Durata cosmică este repetare È™i anakuklesis, eternă reîntoarcere“.17 Față de religiile arhaice È™i paleo–orientale, precum È™i față de concepÈ›iile mitico–filozofice ale Eternei Reîntoarceri, aÈ™a cum au luat ele naÈ™tere în India È™i în Grecia, iudaismul vine cu o inovaÈ›ie capitală. ÃŽn iudaism, Timpul are un început È™i va avea un sfîrÈ™it. Ideea de Timp ciclic este depășită. Iahve nu se mai manifestă în Timpul cosmic (cum se întîmplă cu zeii altor religii), ci într–un Timp istoric, care este ireversibil. Fiecare nouă manifestare a lui Iahve în Istorie nu mai este reductibilă la o manifestare anterioară. Căderea Ierusalimului întruchipează mînia lui Iahve împotriva poporului său, însă este altă mînie decît aceea pe care Iahve o arătase la căderea Samariei. Gesturile sale sunt intervenÈ›ii personale în Istorie È™i nu–și dezvăluie înÈ›elesul adînc decît pentru poporul său, poporul pe care Iahve l–a ales. Evenimentul istoric dobîndeÈ™te de această dată o nouă dimensiune, devenind o teofanie.18 CreÈ™tinismul merge È™i mai departe în valorizarea Timpului istoric. Pentru că Dumnezeu s–a întrupat È™i È™i–a asumat o existență umană istoriceÈ™te condiÈ›ionată, Istoria poate fi sanctificată. Acel illud tempus de care vorbesc Evangheliile este un Timp istoric bine precizat — Timpul în care Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii —, care a fost însă sfinÈ›it de prezenÈ›a lui Cristos. CreÈ™tinul din zilele noastre care participă la Timpul liturgic se întoarce în acel illud tempus în care a trăit, a suferit È™i a înviat Isus, dar acesta nu mai este un Timp mitic, ci Timpul în care Pilat din Pont domnea peste Iudeea. Și pentru creÈ™tin, calendarul sacru reia la nesfîrÈ™it aceleaÈ™i întîmplări din viaÈ›a lui Cristos, însă aceste întîmplări s–au petrecut în Istorie; nu mai sunt fapte care s–au desfășurat la originea Timpului, „la începuturi“ (È™i trebuie adăugat că Timpul începe din nou, pentru creÈ™tin, cu naÈ™terea lui Cristos, pentru că întruparea întemeiază o stare nouă a omului în Cosmos). AÈ™adar, Istoria se dovedeÈ™te a fi o nouă dimensiune a prezenÈ›ei Zeului în lume. Istoria redevine Istoria sfîntă, aÈ™a cum fusese gîndită, dar dintr–o perspectivă mitică, în religiile primitive È™i arhaice.19 CreÈ™tinismul ajunge la o teologie È™i nu la o filozofie a Istoriei, deoarece intervenÈ›iile lui Dumnezeu în Istorie, È™i cu deosebire ÃŽntruparea în persoana istorică a lui Isus Cristos au un scop transistoric: mîntuirea omului. Hegel reia ideologia iudeo–creÈ™tină È™i o aplică la Istoria universală luată în ansamblu: Spiritul universal se manifestă continuu în evenimentele istorice, È™i nu se manifestă decît în aceste evenimente. Istoria devine aÈ™adar, în ansamblul său, o teofanie: tot ceea ce s–a petrecut în Istorie trebuie să se petreacă astfel pentru că aceasta a fost voinÈ›a Spiritului universal. Se deschide astfel calea diferitelor forme de filozofie istoricistă din secolul al XX–lea. InvestigaÈ›ia noastră se opreÈ™te aici, pentru că toate noile valorizări ale Timpului È™i ale Istoriei È›in de istoria filozofiei. Trebuie totuÈ™i să adăugăm că istoricismul apare ca un produs al descompunerii creÈ™tinismului, pentru că acordă o importanță hotărîtoare evenimentului istoric (idee de origine iudeo–creÈ™tină), dar evenimentului istoric ca atare, negîndu–i orice posibilitate de a dezvălui o intenÈ›ie soteriologică, transistorică.20 ÃŽn ceea ce priveÈ™te concepÈ›iile Timpului asupra cărora s–au aplecat unele filozofii istoriciste È™i existenÈ›ialiste, s–ar cuveni poate să mai adăugăm ceva: cu toate că nu mai este gîndit ca un „cerc“, Timpul își redobîndeÈ™te în aceste filozofii moderne latura înspăimîntătoare pe care o avea în concepÈ›ia greacă È™i în cea indiană despre Eterna Reîntoarcere. Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arată a fi o durată precară È™i evanescentă, la capătul căreia se află moartea. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy