Cu multă vreme în urmă m-am pierdut printre oameni, ademenită de glasurile deformate, îmbătată de privirile care ucid și învie în aceeași clipă, purtată de vorbele mincinoase și frumusețile inexistente.Tu însuți mă conduceai prin paradisul necunoscut…la un moment dat te-am piedut și pe tine. Cred că a fost vina mea. Dar au apărut apoi alte fețe, doritoare ca și tine să mă însoțească în lunga mea călătorie. Le-am primit încântată. Mai târziu aveau să mă părăsească și ei, acei simplii trecători prin viața mea. După mult timp, am găsit un drum…credeam că avea să fie cel bun, cel care mă va duce la tine. Îmi amintesc și acum puterea mirajului, apoi gustul neșansei… Singura lecție pe care aveam să o învăț din lumea asta îndepărtată era aceea că, în desert, printre mii de fire de nisip, nu poți găsi calea pavată care ți s-a spus că există…
Am luat-o apoi de la capăt…am revenit în locul de unde fugisem împreună…dar lumea aceea nu m-a mai primit. Mă simțeam obosită în încercarea de a regăsi ceva din ceea ce fusesem noi cândva. Mi-am spus atunci că trebuie să continui. Și am mers mai departe. De data aceasta, am ales mările și oceanele. Credeam că aici voi afla răspunsurile mult-dorite. Și am navigat mult, mult, până am ajuns la capătul pământului. Acolo eram singură… Am plâns și m-am întors pentru a doua oară la tărm, unde am fost întâmpinată de aceeași multime care mă respinsese. Oamenii erau acum pregătiți să mă primească înapoi. Voiam să-i cred, dar marea mă învațase că valurile lovesc nemiloase stânca, fără să se mai întoarcă…
Pentru a treia oară, aveam să mai încerc ceva…curând aveam să aleg cerul. Era singura sferă nestrăbătută încă. După realul uscatului și ambiguitatea oceanului, cerul mi s-a părut atunci o formă de evadare. “Mă voi ascunde în vise”, mi-am zis, “aici oamenii nu mă vor mai găsi!”. La început, am avut același sentiment de sigurătate întâlnit pe apă…După aceea, deziluziile mi se păreau asemenea oamenilor. Două zile mai târziu, aici te-am regăsit pe tine. Aici mă regăsesc și eu în fiecare minut. Și lumea aceasta, despre care scriu în clipa asta avându-te pe tine alături, e un vis mare în care noi ne-am pierdut pentru totdeauna. E deșertul în care nu căutăm oaza, e oceanul în care ne-am înecat fără să ne temem de adâncime…Ne-am rătăcit voit în acest univers.
Mâine vom pleca împreună într-o altă călătorie…