În ultima și destul de recenta sa carte – Le choix de Dieu (1987) – cardinalul Jean-Marie Lustiger, arhiepiscopul Parisului, citează cuvintele despre care Blaise Pascal spune că i-au fost rostite de Hristos în noaptea marelui său extaz mistic de la 23 noiembrie 1654. Hristos, relatează Pascal, mi-a grăit: din sângele Meu vărsat de Mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine.
(În Cugetările marelui scriitor, filosof, om de știință și teolog aflăm: “Mă gândeam la tine în agonia Mea, am vărsat cutare picătură de sânge pentru tine.” Comentatorii trimit de obicei la textul din evanghelia Sfântului Luca, cap. 22, v. 24).
Pascal, opinează J. M. Lustiger, desigur că nu L-a auzit bine pe Hristos. Hristos nu a putut spune: am vărsat o picătură (ori câteva anume picături) din sângele Meu pentru tine. Hristos nu i-a putut spune altceva decât: tot sângele Meu l-am dat pentru tine, tot trupul Meu omenesc, toată sudoarea Mea însângerată, toată pătimirea Mea.
(Și-ntr-adevăr, nu Hristos este Acela Care să dăruiască mărunțind, zdrumicând, drămuind, cântărind, precupețindu-Se, calicindu-Se. Când dă, El boierește dă, împărățește dă; celui vrednic de mila și iubirea Sa nu-i azvârle un bacșiș, o șpagă, un bănuț bine socotit și scos cu degete tremurânde din pungă; dă clătinat și îndesat, însutit și înmiit, disproporționat, celor din ceasul al unsprezecelea ca și celor din ceasul dintâi, har peste har; nu răsplătește chibzuit și calculat, câtuși de puțin, ci entuziast și exaltat, cu poftirea la cina împărătească ori cu găzduirea Sfintei Treimi în casa miluitului!)
În firea lui Hristos, stăruie Jean-Marie Lustiger, nu era și nu este să zică: ți-am dat o picătură din sângele Meu, ci numai: întreg Mi te-am dat. Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg; întreg și fiecăruia dintre noi în întregime; fiecărui ins în parte nu o picătură ci tot sângele Lui, toată suferința Lui nedespărțită și neîmpărțită, în bloc, nefragmentată, netrecută prin sistemele noastre numerative și măsurătoare. (Întrebării: dar cum Se poate da întreg la atâtea miliarde de oameni: îi putem răspunde, la fel de naiv așa: dar atunci cum Își poate distribui sângele, și El limitat, în nesfârșite miliarde de picături? sau rațional și chibzuit: nu Se dăruiește El oare întreg și la infinit în Sfânta Euharistie?) Fiecărui ins tot sângele și toată suferința, dar și toată biruința Sfintei Învieri, toată apoteoza, toată răscumpărarea, toată înfrângerea puterilor întunericului, toată dezrobirea!
Ce rezultă de aici? se întreabă J. M. Lustiger. Și găsește un răspuns admirabil, de o simplicitate, o logică și o cutezanță ce pot stârni doar uimirea și clocotul în sufletele noastre timide și căldicele, un răspuns care e un Te Deum, un strigăt de victorie, un ecou al cuvintelor “Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). De vreme ce Hristos ni S-a dat întreg fiecăruia dintre noi înseamnă că avem toți (și fiecare dintre noi) dreptul la Hristos întreg. Dar de vreme ce avem dreptul la Hristos în întregime, urmează – căci El e Stăpânul, Pantocratorul, Cel prin Care toate s-au făcut, Alfa și Omega, Restauratorul, Răscumpărătorul, Recapitulatorul – că avem dreptul la toate și la tot. Așa se exprimă înaltul prelat francez. Avem prin urmare în primul rând dreptul incontestabil și legitim la:
libertate
dreptate
fericire
cunoaștere
liberă alegere
răspundere
nădejde
(libertatea alegerii între bine și rău, dreptul de a cere și a ne aștepta să fim tratați cu dreptate, dreptul de a cunoaște – potrivit formulării Vechiului Legământ, Pilde 25, 21: slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile iar mărirea împăraților1 e să le cerceteze cu de-amănuntul), libertatea de a fi deplini răspunzători de cele ce am făcut ori n-am făcut, dreptul de a nădăjdui că vom fi mântuiți, că această nădejde, oricât de îndrăzneață, nu ne este tăgăduită ori limitată de o prealabilă hotărâre ursitoare.
La toate acestea – în principal – avem dreptul, și-l avem întreg, eminent (în sens juridic feudal).
Creștinul, în virtutea scumpului sânge vărsat de Hristos pe cruce pentru el, se bucură deci de toate drepturile esențiale. Nimeni nu i le poate – cum atât de bine arăta episcopul Vartolomeu al Râmnicului când s-a discutat în parlament articolul 5 al vechii constituții din 1923 – contesta ori mărgini ori smulge. Ele sunt nu numai firești (naturale) ci și sfinte, sfințite prin obârșia lor suprafirească.
Căci după cum, pe bună dreptate, s-a spus, străini și călători suntem pe acest pământ, străini și călători dar nu turiști2 , avem dreptul (și, desigur, corelativ, și datoria) de a lua în serios toate cele ale lumii unde ni se hotărăște mântuirea ori osânda, toate problemele ei, chemarea noastră de a spiritualiza cosmosul. Nu ne putem îngădui a fi nepăsători față de fenomenalitate tot atât de puțin pe cât ne este permis de a ne dezinteresa de viitorul sufletului nostru, suntem adânc implicați în cele ale lumii acesteia unde S-a întrupat Hristos, pentru a cărei izbăvire Și-a vărsat sângele, a îndurat batjocura, defăimarea, chinurile și moartea.
Sângele lui Hristos nu numai ne-a spălat de păcat ci și ne-a căftănit, ne-a consacrat (încă o dată și mai cuprinzător decât la Fac. 1, 28) stăpâni ai pământului și ai universului (Io. 14, 2: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt:; Apoc. 21, 6: “Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul”) în totală libertate și neasemuită teribilă răspundere.
Ca atare nimeni, în numele unui creștinism greșit înțeles, bigot ori de rea credință interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaștere, la fericire (atât de limpede scos în vileag ca o facultate creștină capitală, de oameni ca Dostoievski, Albert Camus, François Mauriac), la nădejdea de a fi mântuiți.
Fiecăruia dintre noi, prin jertfa Sa, prin scump sângele Său, Hristos i S-a făcut izvor și chezaș de drepturi depline și de îndatoriri grave.
Când e vorba de Hristos, picăturile și fărâmele ori pregetările, șovăielile, limitele și temerile sau îngustimile și mărunțișurile, întoarcerile înapoi și grijile mărunte, prudențele și orbecăirile nu au ce căuta. Totul e pe viață și pe moarte, pe capre sau pe oi, pe da sau ba, pe întreguri. Lui Pascal însuși, unul dintre precursorii ciberneticii și teoreticianul pariului, concluzia aceasta binară, solemnă, mânuitoare numai de numere întregi, sunt sigur că nu i-ar fi displăcut.
Hristos, ar fi trebuit să o înțeleagă și el și onorabilii domni de la Port Royal, e prea mărinimos, nobil și paradoxal ca să poată fi bănuit (hulit, adică) a dori cu zgârcenie, El!, mântuirea numai a aleșilor Săi. Ne revine nouă înfricoșătoarea sarcină de a nu dezamăgi pe Cel oricând gata a veni alergând spre noi, a cădea pe grumazul nostru și a ne săruta.

___________________________________________________________________
1) “Împărat” aici este sinonim cu “om”. Omul, împăratul creației.
2) Apud Simone Weil, această platoniciană cu vocație creștină neîmplinită: lucrurile (în sensul cel mai larg al termenului) de care suntem legați sunt ireale și iluzorii (maya); dar lanțurile care ne leagă de ele sunt perfect reale.