agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3950 .



Sara pe uliță
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sanis ]

2004-03-17  | [This text should be read in romana]    | 



         Unul din lucrurile care îmi lipsesc aici este... hămăitul câinilor. Acasă mi se părea un lucru normal, cotidian, chiar dacă uneori neplăcut, acest lătrat al câinilor vagabonzi, de curte, plimbați de stăpânii lor prin cartier în zori de zi sau mai spre seară, ba chiar și răsunând din apartamentele vecinilor. Mai ales potaia vecinei de la 13, o corcitură de pechinez cu picioare strâmbe și ochi bulbucați, extrem de zgomotos ori de câte ori cineva urca scările blocului.
         Dar mai ales îmi lipsește acel hămăit de câini care îmi umplea serile copilăriei, în fapt de seară caldă de vară, pe când luna se ridica deasupra satului iar briza bătând spre munte fremăta frunza pomilor din grădini. Câinii, sătui de-acuma, își povesteau în faptul serii lucruri știute numai de ei. Sau, poate, le spuneau stăpânilor că sunt acolo, de veghe, că acum e rândul lor să muncească, păzind curțile de străini și dușmani. Uneori dădeau semnal că porcii mistreți de prin păduri sunt aproape, gata să dea iama prin câmpurile oamenilor – apărați de represaliile acestora prin legile absurde ale Primului Vânător al Þării (nu, nu Năstase...)
         Cel mai adesea, însă, însoțeau trecerea câte unui sătean întârziat, întorcându-se din vecini poate, sau de la crâșmă, sau chiar de la târg... Sau, poate, a vreunui flăclău ieșit la țucat mândra în umbra porții. Sau, a unui român ieșit la furat din țarina vreunui megieș, sau poate dus la pescuit de noapte pe Mureș. Sau, chiar, întoarcerea tiptilă a vreunui iubăreț de la amanta lăsată singură de bărbatul plecat pe undeva... Sat de români, ca orice sat acum mai bine de trei decenii, pe când televizorul era o raritate în sat, iar mașina era atributul autorităților care veneau în sat doar pentru a aduce sătenilor neplăceri.
         Atunci stăteam în pat, în răcoarea pânzeturilor de in, în mirosul pătrunzător de paie proaspete din saltea, cu ochii ațintiți în tavanul pe care strălucirea argintie a lunii arunca umbre misterioase, așteptând alunecarea în vise, ascultând sporovăiala mătușii din bucătăria de vară – pe fundalul hămăitului de câinii. Și acum hămăitul îl asociez mirosului de lapte proaspăt fiert, de mămăligă prinsă de ceaun, de paie gălbui și izul fad de balegă dinspre grajd. De fum de lemne. De uliță colbuită și arsă de soarele verii. De cetină... De Þară!
         Câinii lătrau în șir, unul după altul, dându-și parcă răspuns, predându-și o ștafetă. Putea-i, de la o vreme, să recunoști câinele și curtea de unde se lătra. Mătușa le recunoaștea. „Acum trece pe la Fișuc”, zicea ea misterios. Nu știam cine trece, nici de ce, dar îl știam pe Fișuc, om încă tânăr, cu un nas ca o sapă, de-ți venea să te dai la o parte când întorcea capul, să nu te zgârâie cumva cu nasul... Îi știam și câinele, unul negru cu petice albe la lăbuțe, jucăuș și prietenos în timpul zilei – mai ales după ce i-am aruncat un coltuc de pâine muiat în lapte.
         Glasul mai gros era a câinelui lui Aron, de unde aducea unchiu-meu apă – până și-a făcut propria-i fântână. Iar cel schelălaiat era al Suzanei lu’ Mitru – nu știu de ce, dar niciodată nu era „a lui Mitru”. Aveau un after-tone ridicat la sfârșitul hămăielii, ușor de recunoscut, parcă gâtuit de furie – de mirare de la un câine altfel potolit și somnoros mai toată ziua... Pe alți câini îi recunoșteam mai greu, uneori îi mai încurcam. Nici chiar pe Poitaș, câinele unchilor mei, nu-l recunoșteam întotdeauna, decât că suna de-aproape, uneori de sub fereastra odăii în care îmi așteptam somnul. Mătușă-mea nu îi încurca niciodată!
         Aici câinii nu latră. O fi nepoliticos, sau poate necivilizat. Așa or fi dresați de mici, să nu deranjeze, când sunt mai mari, vecinii – care ar putea da stăpânii în judecată, Doamne ferește! Puțini câini stau în curte, cel mai adesea stau în casă – acolo, poate, latră. Mai curând „latră” stațiile audio din casele și apartamentele tinerilor, sau din mașinile care trec zgomotos pe străzși, sau chiar tinerii cu vreo bere în plus în stomac...
         Desigur, sunt alte hămăituri care îmi însoțesc pașii pe drumul colbuit al vieții. A fost o vreme când acestea erau sfaturile. Bine și mai puțin bine intenționate. Nu fă așa, sau, trebuie neaparat să faci așa. Dacă vrei să... De obicei, nu vroiam. Nu știu de ce ceilalți cred că ceea ce li se pare lor de dorit ar trebui să mă intereseze și pe mine.
         Sau, să nu cumva... că... Tot așa, nu știu de ce temerile altora trebuie neaparat să fie și ale mele. De ce să nu mănânc carne, dacă eu vreau să mănânc; sau, de ce să mănânc și carne, dacă eu am decis să fiu vegetarian? De ce să las țigara, dacă eu mă simt bine fumând din ea, dacă scopul meu în viață nu este să trăiesc peste 80 de ani? Mai ales că unchiu-meu are bine peste 80 și își rulează încă singur țigările în ziar, ca dintotdeauna... De ce să merg la „gym”, chiar dacă mi-a crescut burta? Că nu se mai uită nimeni la mine? Că-mi dăunează la inimă? (între noi fie vorba, îmi dăunează mai mult la inimă răutatea oamenilor, dar împotriva acesteia nu am cum lupta...)
         Cum vedeți, aici amintesc doar sfaturile bune, făcute de către prietenii cu bune intenții. Mai sunt „fitilele”, cele care m-ar vrea pornit pe drumul pierzaniei, sau să mă ducă doar în gura și batjocura comunității. De acestea încerc să mă păzesc singur, dacă reușesc...
         Uneori mă întreb – fără a reuși să-mi răspund întotdeauna – de ce nu mă îndeamnă să fac lucruri care contează cu adevărat. De exemplu, să fiu mai religios. Să mă întreb ce va fi cu sufletul meu atunci când nu va mai conta o țigară în plus. Sau, să-mi recomande să citesc o carte sau alta. Nu că „toată lumea bună o citește”, ci să nu rămân prost. Incult. Desigur, nu aș fi incult dacă mi-ar scăpa vreo carte, dar sunt cărți esențiale, așa cum sunt filme esențiale... E decizia mea să o citesc sau nu, dar parcă mi s-ar încălzi inima să vină la mine cineva să-mi spună: „Am citit cartea... ți-o recomand din toată inima!” Aș ști că-i pasă de sufletul meu, nu neaparat de burta mea...
         Acum știu de ce nu o fac. Am „hămăit” și eu pe tema asta. Nu pot spune că mi-a plăcut răspunsul primit... Mai zilele trecute, Octavian Paler făcea analiza oamenilor „culți”. Nu știu de ce (ba știu...) ne compara cu americanii. Zicea el că, dacă îi spunem americanului că-i incult, ar întreba senin „ce-i asta?”. Eventual, la fel de senin „și ce dacă?” Dimpotrivă, fă-l pe român incult dacă vrei să-și faci un dușman pe viață! Chiar dacă românul respectiv a ținut CHIAR ȘI două cărți în mână la viața lui, iar singura lectură este rubrica de sport...
         Și mai e ceva: încearcă să-i recomanzi să îndrepte, într-un fel sau altul, situația în care se complace. Să auzi atunci lătrături! Þi se dă imediat peste nas că te consideri superior „altora”, că îi desconsideri, că ești snob... Că unul poate fi foarte „cult” în a repara ceva, sau a citi o schemă electronică, chiar dacă nu a auzit de Picasso, Moliere, sau Mahler. Nu-și dă seamă că însuși cuvântul vine de la „cultură”, care înclude - nu în ultimul rând – arta, de orice fel ar fi ea. Și nu de la „cultura de porumb”... Dar ceea ce este de condamnat este auto-suficiența, atitudinea de „să nu mă învețe nimeni”. Cult nu poate fi decât cineva care este mereu curios de ceva, care vrea mereu să afle ceva nou, și care, mai ales, este dornic să pună cultura acumulată în slujba celorlați oameni.
         Cum e atunci cu sfatul de a-i ajuta pe alții? Sună foarte creștinește, nu-i așa. Chiar și un sfat de a te alătura celor care o fac deja nu sună prea bine. Parcă ar fi chelălăitul câinelui lui Suzana lu’ Mitru – și niciodată a lui Mitru. Ce dacă unii o fac și alții nu? Au ei vreo vină că nu se implică? Nicidecum – în fond, cine are dreptul să ne judece că ne implicăm sau nu?! Poate ar face-o, dacă... Și apoi, cei care se implică sunt cumva superiori celor care își văd de propriile lor treburi? Să fim serioși!
         Uitați, aici vă spun ce apreciez eu cel mai mult în religia creștină: îndemnul de A FACE celorlalți ce ne-ar place să ni se facă nouă înșine! Activ, adică, și nu pasiv, ca în vechiul testament („ nu face celorlalți ce nu vrei să ți se facă ție”) Atunci, cum de se consideră creștini cei care, cel mult, nu fac celorlalți ce nu le-ar place s-o pățească? (Între noi fie vorba, o altă jignire care o poți aduce românului – celei mai mare părți dintre români - este să-i spui în față „necreșstinule!”) Am hămăit și eu pe tema asta, sunt acum mulți câini care mă așteaptă pe la colț de uliță, să mă latre...
         Mai sunt bârfele. „Șopârlițele”. Cine vrei și cine nu vrei se apropie de urechea mea pentru a-mi spune ce și cum... Ce a mai făcut Z și ce a mai zis Y. Uneori doar așa, să se audă singur cum „hămăie”, dar de multe ori cu scopuri mai ascunse. Să-mi facă mie rău, sau altora. Să mă facă pe mine să fac rău altora, sau să-mi fac rău mie însumi... Să-mi pierd atenția și concentrarea, pentru a călca în vreo murdărie uitată pe uliță – prilej de râs și batjocură (de multe ori a lor în primul rând partea ).
         Sunt și hămăieli pline de ură și dușmănie, ca față de trecător străin. Nu sunt întotdeauna străin, nici necunoscut, dar unii se prefac a mă vedea în așa fel. Ba chiar dușman, câteodată. Le intru în spațiul avut în pază – dat lor de către stăpân, sau asumat de la sine putere. Apariția mea îi neliniștește, se simt puși la încercare. Așa că își arată colții și mă amenință cu glasul gros, ca al câinelui lui Fișuc, cel cu nasul ca o sapă. Nu știu dacă mă pot împrieteni cu ei doar cu un coltuc de pâine muiat în lapte proaspăt, de vacă. Chiar și atunci mă pot mușca de mână, neîncrezători în intențiile mele... Și nu-i pot învinovății, pentru că, uneori, și mie mi se ridică părul pe ceafă, simt cum mi se dezgolesc caninii și un hârâit îmi tremură în gâtlej, gata să mă reped neîncrezător la mâna care se apropie, cu un dar, de mine.
         Trec pe ulița vieții și, de după garduri, mă însoțește hămăitul semenilor mei. Uneori recunosc printre hămăituri semne de recunoaștere, de bucurie. Poate, dacă ar fi lumină, i-aș vedea făcând semne prietenești. Poate că orbirea întunericului mă face să bănuiesc tot ce-i mai rău dincolo de gard. Așa am fost învățat de mic, să fiu neîncrezător. Să fiu egoist, să-mi apăr spațiul vital, să sar pe toți cei care mi-ar pune în pericol – chiar și virtual – proprietatea materială, liniștea sufletească, apatia, comoditatea. Să văd în toți, dușmani. Să nu împart nimic cu nimeni, să-mi apăr cu îndârjire osul și, când nu am nevoie de el, să-l îngrop în fundul curlții... Așa sunt eu, așa îi simt și pe cei ce mă privesc neîncrezător și cu ochi arzărtori de dincolo de garduri.
         Oare, dacă nu ar fi întuneric, dacă nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaște mai bine? Atunci, de ce preferăm întunericul, de ce ridicăm garduri între noi?

         Umblu pe „ulițele” betonate și lipsite de colb, sub aceeași lumină argintie de lună – gâtuită aici de lumina stradală - și urechea mi se ascute pe nesimțite, în speranța unui hămăit de câine-câine, ca în copilăria pierdută în depărtare...
Escu – Prelegeri neascultate,
Ediția a II-a

Nota Redacției:


Una din prelegerile cu un efect neașteptat. Ca niciodata, Profesorul a primit telefoane prin care publicul își exprima impresiile.
Întrebat, domnia sa nu s-a putut decide dacă precelegerea a avut priză la public: Toți, dar absolut toți cei care i-au telefonat, au început să hămăie în pâlnie. Nu părea supărat; ne-a spus, privindu-ne cu ochii lui nevinovați: „De ce vă mirați? Am vorbit frumos despre câini...”



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!