Cusaturile albastre crapa de fiecare data cand timpul varsa din cer pasari direct pe vitraliile catedralei. Nu suntem decat strigate rupte dintr-o gura situata-n alt mileniu, pentru ca tot ce este creste de jos, de sus vin doar caderile. Din antichitatea lumii cad astfel puii de pasare, din cer. Mai tarziu ii iubeste pamantul si copacii cu o rabdare de paianjen pana la iarna eterna. De atunci inainte, ramai ros de insomnii si se mai prelinge o perla de ceara din flacara muta, topita de asfintit.
Am adormit cu buzele arse de despartire, cu frica adancului vertical in care intalnirile noastre se inchid albastre, si in care traiesc cei doi dusmani ai vietii: cunoasterea si vesnicia. Deodata m-am trezit zburand peste ape ca peste o oglinda vie, nemuritoare, dar invers, de la infinit spre finit. Nimeni nu poate avea experienta infinitului fara ameteli, fara o tulburare profunda. Cum sa nu te tulburi, cand in infinit nici o cale nu e mai valabila decat cealalta? Asa am ajuns sa caut finitul, dragostea. Si, cum dragostea-i cadere in oglinda, am obosit, si caut o rezolvare a identitatii mele. A sosit vremea totusi sa-mi arunc zborul infinit, fiind plictisit sa plutesc in aer fara noima. M-am tot gandit unde si ce sa fac cu infinitul si am reusit ca tocmai in Sambala sa-mi fac cuib din mugurii nemarginirii.
Zborul si-a cantat veacul in palma fiecarei dimineti. Dar cine a facut privirea de pasare sa doara, cine m-a condus spre Sambala? Dincolo de acesti ochi de pasare e un lac de gheata pe care patineaza visele si pe sub pojghita careia ma simteau pestii mei. Imi purtam cu stoicism pestii spre varful muntelui: eram ca raza de soare ce patrunde intr-o incapere; ea insasi nu se vede, ci se vede doar dansul prafului. Lumina pura a pasarilor nu apare decat indirect, in dansul lucrurilor din univers. Or, cine nu zboara n-are nici o umbră!
Cu aripile deschise orice pasare duce semnul crucii, dar crucea mea niciodata nu se vede intreaga. Fara venit, fara dus, sufletul meu a fost o biblioteca, iar dragostea (de viata) ca un soarece, l-a devorat in intregime, pentru ca nu exista viitor in iubire; exista doar trecut si prezent. Si astfel, undeva intre mine si lume, au inflorit prematur trandafirii. Petalele lor ude plang acum intre pietrele manastirilor Sambalei. Ochiul cerului se-aduna, ecouri nenumite sunt zidite!...Stau impietrit sa inteleg o clipa neintelesul. Lemnul ce sustine cuibul a ramas lemn, vioara nefacuta, dar pasarea devine piatra pentru o alta manastire.
La pieptul nordic de Indii, in Sambala, se reechilibreaza lumea. Oamenii care se roaga tin in fiinta lumea; daca ruga lor se intrerupe, suportul lumii ar inceta. Aici e o nonverbalizare a gandurilor, un loc sacru deplin unde nu-i ziua, unde nu-i seara, unde din rug asfintit picura perle de ceara. Acolo iti simti umedele oase pe fierberea flacarilor inalte, picioarele cu dat sa paseasca, si bucuria lucrurilor inmultite... Vantului i se pun toate gandurile de pasare pe umeri. Presat intre cer si pamant, in puncte cardinale, sar peste coarda curcubeelor. As parasi acest munte al Sambalei, trecandu-i culmea, la cei ce-au fost, dar ei sunt plecati si mi-e teama ca aceeasi singuratate voi trai si acolo.
Misterul Sambalei lumineaza, scoate in evidenta lumina si contureaza intunericul... Este ca un ocean in care se pierde inteligenta. Eu nu fac decat sa rascolesc misterul, sa ma asigur ca misterul este pecete dumnezeiasca. Cine vede un spic de grau, si crede in bobul de grau, oare intelege si misterul germinatiei? Cine vede un ou, ce intelege? Intr-adevar, neinsemnat lucru este pasarea, si tot ceea ce are sfarsit este neinsemnat. Ceea ce este superb cand cauti adevarul crestin, este faptul ca uneori il afli. Si important e sa-i faci pe ingeri sa nu-ti planga de mila, sa fii constient de ochii si aripile tale! Diderot spunea ca ochiul si aripa unui fluture sunt de-ajuns pentru a zdrobi pe un ateu. Inlocuiti fluturele cu o pasare, si veti simti la fel! In orice parte ti-ai intinde aripile, plutesti in stralucirea lui Dumnezeu. Apuc din fructul meu de azi, si-l asez curat la temeliile Sambalei. Acum nu sunt decat ce-n veci voi fi.
Intre ceea ce sunt si ceea ce nu sunt se-ncalceste lumea, asa, ca la inceput, si se petrece clipa ca o lama de cutit. Raza plecata de mult din dorinti nu ma mai tine-n frau, si n-am nevoie de Iuda pe-aproape sa-mi schimbe durerea-n arginti. Aluneca inca o pagina din Cartea tibetana a mortii, si plec cu o ultima dorinta: "Sambala, Sambala, nu-i lasa pe cei slabi sub senin!..."