Ce mult timp mi-a luat să înțeleg că este mai ușor să realizezi cvadratura cercului decât să îl amăgești pe Matematician! Legile matematice cunosc o anumită ordine chiar și în haos, cu toate că funcțiile omului nu au derivate. Ciudată e arta Lui de a judeca despre cărți fără a le citi, sau citindu-le doar după Prefață.
Matematica m-a făcut să-mi pierd până și incertitudinile…Delirul îi dă sufletului putință să se gospodărească prin extinderea spre infinit, după cum orice mijloc e bun ca să ajungi la Indiferență, chiar dacă nu ai chemare. În teorema vieții prea multă lumină e ca și prea multă umbră; rezolvarea problemei e lăsată să o deslușim în ceață. În intimitatea ceții schimbarea ecuației noastre este singurul lucru neschimbător. Vrem întotdeauna să înțelegem ceva. Însă nu este nimic de înțeles într-un univers geometric. Între atâtea sfere, trebuie să cauți întotdeauna și să găsești o detașare de tine însuți. Cine nu iese din eu, nu atinge absolutul. Eu nu dau niciodată prima lovitură până când Cuvântul nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Ceea ce leg eu aici pe pământ, prin ecuații cu necunoscută - se leagă și în alte cercuri, în ceruri. Pentru asta am schimbat disperările așa cum schimbi hainele și m-am adaptat la viață. M-am abătut cel mai departe de la mediană când credeam că știu mai bine soluția către un drum neted. Sunt absolut liber, absolut responsabil de situația mea, și cu nenumărate precauții dau târcoale traiectoriilor din adâncurile mele.
Analizând mai bine minusul matematic, observ că de fapt el nu este altceva decât o cruce nefinalizată, nedusă până la capăt. Crucea pusă lângă numele unora e luată drept plus. Câți Bovis Apis îi trebuie? Cu câți de “plus” se va rămâne? Prin acest tip de logică fac greșeli cu fermitate, dar mă liniștesc când știu că infinitul este locul unde se produce ceea ce nu se poate întâmpla, adică întâlnirea a două linii paralele. Aș vrea să apropii, nu să depărtez, să umplu, nu să sap prăpăstii - în bietele noastre spirite, și așa destul de răscolite de întrebări. Iată cum, prin cărarea sinusoidală a lui "prea târziu", am ajuns în poiana matricială numită "niciodată".
Bun, dar cu noi cum rămâne? Când se hotărăște ceva? Când suntem declarați teoreme? Atâta știu, că avem de murit și de nemurit. Întâmplarea mea e o cauză ignorată a unui șir matematic cu efect necunoscut. În șirul fără început, ce se va sfârși nicicând, suntem visați de cineva. Din cauza asta iubirea e sărbătorească precum duminica în capul săptămânii. Alteori ea poate semnifica mirajul realizat spontan.
Profetul matematic al viitorului este trecutul. Dacă îl cauți bine, îl vei găsi. Trăim sub același cer, dar nici unul nu avem același orizont, pentru că atunci când curățim un lucru, murdărim un altul. Iar intuiția căutării mele este ca matematica, tot o știință exactă.
M-am născut obosit pentru a mă odihni. Iar când voi fi înțeles, voi rămâne. Iată de unde apare și secretul adaptării mele la matematica vieții: speranța că nu toți fiii lui Dumnezeu vor muri pe cruce, într-o moarte geometrică și verticală! Am însă încredere că Ințeleptul universului știe ce ignoră…