tu când postezi? ultima. de ce? mai am de scris începutul

nu știam cine e. eu stăteam lânga ei, în primul rând și mă uitam cu coada ochiului în spatele sălii, la ceilalți. ea era mereu în umbră, purta ochelari, mâini subțiri și voce ca primul arpegiu dintr-un do major transparent. l-am lăsat pe silvi să se joace, trebuie să îl iau peste două ore. apoi au venit aceleași timpuri ca înainte de ea. drum casă școală toamnă virtualia iarnă pisici drum virtualia primăvară

uneori îmi e trist și parcă ea ar ști că în sânge îmi curge un dumnezeu ca o sfâșiere a umbrei

hai să îți spun ceva. e de rău? nu. e grav. nu. îmi imaginez că zâmbește. cine sunt eu să îmi zâmbească ea mie. aici ninge. ninge ca în povești. mi-a trimis poze cu brazii din parc, de anul trecut. cum trece iarna printr-un oras fără să-l ningă

mă gândeam că într-o zi o să mă urc în tren și seara o să ajung la ea acasă. știu unde stă. în casa cu un motan mare pe computer și un câine la ușă

la ce oră ești născută? la 5 dimineața. la 5.45? ce mă superrrrri!!!! la fără 10 !!!! ce mai poți spune despre cineva născut cu cinci minute după tine

alteori timpul se măsoară în virtualii. trei săptămâni, trei luni, trei ani. trei zile. iar? iar

pe ea am văzut-o doar o singură dată. de vreun an, ne spunem în fiecare bună dimineața și în fiecare noapte bună. cineva credea că aici timpul trece de șapte ori mai repede. a promis că va veni la virtualia, în primăvară

de atunci, aștept echinocțiul




La mulți ani!