Unul din cele mai simpatice exerciții de subiectivitate- repetat când și când la orele de logică de la UMIST- își propune să însceneze un eveniment deosebit în clasă. De exemplu, un student se repede la profesorul siderat și-l ia în brațe, felicitându-l pentru nu știu ce distincție. Altă dată, studentul se plânge în public de alt student care i-a făcut ceva.Sau profesorul amintește de pantalonii bufanți ai lui George al IV-lea și cere părerea studenților dacă aceștia seamănă cu pantalonii la modă a studentei X. După ce sunt culese în scris opiniile tuturor studenților despre eveniment,este extrem de interesant să observi cât de subiectivi putem fi. Și cât putem susține o anumită cauză – totalmente eronat și fără argumente.
La Universitatea din Iași aveam frecvente controverse cu studenții asupra unor probleme punctuale de istorie. „Bine, dar l-am citit pe sfântul părinte X sau Y” se rățoia studentul la mine furios că puneam la îndoială sursa menționată. Se dovedea întotdeauna că n-a citit stupidul și caraghiosul manual. Dar el/ea, foarte hotărât(ă) punea un accent deosebit pe o anumită scriere, ce-i drept, de toată lauda dar extrem de subiectivă și de nedocumentată istoric. Și evident că își ura profesorul care-i demonstra că n-are dreptate.
Mi-am adus aminte toate acestea legate de o polemică (relativ cordială). Am menționat acolo- pe bună dreptate- diversele persecuții ale Bisericii Canonice din Răsărit asupra unor secte gen arieni, marcioniți, paulicieni, etc. Dând ca an de referință anul 1000. Este pur și simplu un an de referință. Distinsul meu interlocutor (profesor se pare) mi-a sărit în cap- combătându-mi afirmația legată de existența bisericii ortodoxe la anul 1000. Cele mai importante surse istorice arată că putem vorbi de ortodoxie cu mult înainte de Marea Schismă din 1054. Oponentului meu îi lipsea această minimă informație- combatantul meu nu era fericit- el știa de Marea Schismă și vroia să dovedească că a învins- fără să aibă nici cel mai mic argument. Sau, poate, argumente de genul „dreptul pumnului sau dreptul celui care urlă mai tare”.
Din păcate este o situație generală și tristă. Puterea argumentului logic, juridic, istoric a fost îngropată de dreptul celui care țipă, urlă, pretinde. În tinerețile mele, deși nu am studiat în zona de uman, am făcut un curs special de tehnici și metode de informare. Mi-a prin extrem de bine- am învățat de clasificarea zecimală universală (CZU), de sistemul de clasificare Dewey, am învățat ce și cum să caut la biblioteci de prestigiu ca Biblioteca Academiei sau BCU. Pentru proiectul de diplomă am petrecut mai mult de șase luni informându-mă la BCU ,OSIM și Biblioteca Medicală.Câți dintre studenții de astăzi mai fac acest lucru ? Am avut ocazia să parcurg proiecte de diplomă, fiind solicitat anul trecut să particip la comisia de licență de la Universitatea „Gheorghe Asachi”. E jale. Studenții nu au un minim de 50...100 de surse bibliografice. De fapt, circa 40% din lucrări nici nu aveau bibliografie. Au existat și lucrări superb legate a căror ultimă mențiune (ultim rând) era www.referate.... Este trist. Este sinistru. Ne furăm singuri căciula. Am fost unul din puținii nebuni care am făcut scandal la onor Ministerul Educației și Cercetării apropo de lucrări de licență copiate. Există mijloace extrem de facile- informatice- pentru a ne asigura că nici un fel de lucrare de licență nu este copiată. Am propus câteva soluții. Dar, pur și simplu nu se vrea. Sunt prostii prea mari și interese prea mari în joc.
Așa încât ne îndreptăm către o țară tristă și plină de rebuturi, de oameni care și-au plătit studiile și diploma- atâta doar că nu le-au făcut.