Prima dată plângeai, făptură ascunzându-te pe treptele pe care urcai de ani, sunând la aceeași ușă. Ferindu-ți privirea, discreția ta amuțea până și tăcerile din gând.

Te întâlneam mereu în același loc, ne intersectam inevitabil, începusem să împărtășim un zâmbet șters, înțelegeam că drumul acesta îl vom străbate mulți ani și că adesea ne vom regăsi și în fața altor uși.

Erai aproape tristă, de fiece dată. Uneori erai dureros de tristă, pierdută, ochii căutau să se închidă, să te strecori mai departe, plecând cu dureri cu tot.

Mereu parcă purtai negru, un fir de negru cu tine, mai ales în privire, dar parcă și mersul îți era îndoliat, parcă și surâsul îl ridicai sisific spre lume și nu reușeai, nu reușeai să îl urci până pe piscul vieții tale, însă ei, oamenii care te întâlneau, îl vedeau. Nu am văzut om care, cunoscându-te, să nu te fi iubit.

Aveai o bunătate greu întâlnită în vremurile astea, ceva aproape neprihănit, un loc de primire pentru orice răutate din celălalt, iar tu o transformai instantaneu în neputința de a fi rău. Omul, alături de tine, își omora răul.

Cu noi, printre copii, printre cărți, prin amfiteatre, te îndoiai de tine în orice secundă, întotdeauna crezând că un altul, oricare altul, ar ști mai bine, mai mult, mai profund decât tine.

Încercam să îți arăt albul din tine, lumina, rara piatră de tine în tine negăsită, nevăzută, neatinsă, așa cum și alții probabil înaintea mea au încercat. Rareori, prea rar poate, te vedeai în ochii noștri frumos.

Ai găsit o iubire. Erai un zâmbet viu, lumina din tine emana splendoare. Și tu deja îți simțeai viața, căldura, apropierea. Renăscusei, erai vâlvătaie. Și încă discretă. Ca o apariție serafică.

În tren, într-o seară, durerea te mira, durerea amară din corp, un corp pe care îl uitasei prea mult, nu îl mai avusesei în propria-ți grijă. Am simțit că e mai mult decât nedrept chin, am simțit o stingere în mine. Te priveam încremenind. Simțisem de-atâtea ori fiorul acesta rece, de care de-atâtea ori mă îndoisem, neacceptându-l, refuzându-l cu toată viața din mine.

Știai și tu, simțisei și tu, ochii tăi vorbeau fără grai. Știai. Nici n-ai mai putut lupta, o vreme, te răpusese neputința, măcinarea interioară a corpului, durerea nepotolită, nereacționând la nimic.

Erai - ce nedreptate existențială! - erai născută în zodia cancerului. Destinul ales de oameni, de stele, de... acum nimic nu mai contează. Erai prea tânără să poți accepta că există și liber arbitru. Trăisei moartea de prea timpuriu.
Ai fost înger oare înainte de a fi om? Ai fost mai întâi în cer de te-ai întors prea curând înapoi?

Nu pot răspunde. Nu-mi vei putea răspunde. Ești în cer.