Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea știa. Și era calmă. Și ne privea îngăduitoare…
Așa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre frați și trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înțeleaptă ca alții de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă învețe să cos, să tricotez, să repar lucrușoarele pe care le stricam. M-a învățat să croiesc haine, fie și numai pentru păpuși. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulți văd, puțini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în așa fel încât să fii mulțumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ție nu-ți place, nu te aștepta să le placă altora ! “
Știu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Știu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La școală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica și muzica.
Uneori, mama venea de la școală și mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânți ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua bați mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deși nu mi-a spus prea des, mama era mulțumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos și elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toți au avut de învățat de la ea. Și nu numai copiii, ci și părinții lor.
Mama a venit în Maramureș în anul 1947. Absolventă a Școlii Normale din Brăila, a lucrat câțiva ani la Constanța ca învățătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-și da demisia și a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, și-a întemeiat o familie în care nu numai soțul, Dumitru Grad, era învățător. Cumnata, Maria Moț, era învățătoare. A rămas în Maramureș să-i învețe carte și cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag și pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul își deschidea primele flori, în Vișeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foști elevi și cunoștințe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învățătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)