"Și nu sînt oare scriitorii ― "poeÈ›ii", s-a spus ― singurii care È™tiu să È›ină în mînă acest ustensil(cuvantul-n.n)? Numai că spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii le¬gendari ai unei comunități, care o dată cu soluÈ›ia dispun È™i de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sînt salvatori neputincioÈ™i: forÈ›a de a deschide un drum nu e însoÈ›ită È™i de aceea de a-i pune pe ceilalÈ›i pe acest drum. "CeilalÈ›i" vor muri rătăciÈ›i pe cărări laterale È™i deturnaÈ›i de la vocaÈ›ia verbului(...).
Există, așadar, o categorie de oameni care ajung să spună lucruri despre care îndeobște se spune că "nu încap în cuvinte". Ei le spun pentru ceilalți sau le spun pentru că nu pot să nu le spună, pornind întotdeauna de la iluzia că spusele lor vor ajunge la ceilalți, îi vor atinge și îi vor schimba. Cuvintele lor "spun totul", ele sînt magnifice, forța lor este enormă, adevărurile rostite acolo și splendoarea ros¬tirii lor ne taie respirația.
Și totuÈ™i, aceste cuvinte rostite în beneficiul tutu¬ror È™i care "ar face pînă È™i pietrele să plîngă" nu ajung decît la o infimă parte dintre noi È™i chiar È™i atunci cel mai adesea sub forma ornamentului cul¬tural, a citatului, a paradei, a discuÈ›iei de salon, a etalării unor "lecturi" etc. Mîna aceea de oameni care își dezbracă sufletul în faÈ›a semenilor lor, care sînt "patetici" pînă la Dumnezeu ― ceea ce înseam¬nă că suferă È™i suportă pentru toÈ›i ceilalÈ›i sau care îi ajută pe toÈ›i ceilalÈ›i să înÈ›eleagă ceea ce ei suferă È™i suportă ― trec prin lume în chip esenÈ›ial ignoraÈ›i, adică necitiÈ›i, È™i mor îmbălsămaÈ›i între coperÈ›ile pro¬priilor cărÈ›i, în splendoarea cavourilor care sînt bi¬bliotecile. Cu cît un lucru este spus mai bine, mai apăsat, mai convingător, cu cît atinge mai mult fon¬dul lucrurilor, cu atît ― odată recunoscut ca atare È™i clasat ― lipsa lui de audiență este mai mare."
(Liiceanu Gabriel, Usa interzisa,pp. 35-36).