Ca într-o tãcutã agonie aºteptam sã-mi recapãt credinta. Acum sustin copacul cu ambele mâini ºi vocea-mi sunã clar in minte. Copacii vorbesc, mai ales când eºti tu singur ºi îi asculti... Pot ºopti atât de multe... Stau chiricitã lângã cel mai înþelept dintre ei. Îmi urlã o predicã în timpan cu vocea-i aprigã.
În încleºtare mã simt strãinã de educatul meu reflex social ºi respir in tãcere propria-mi bãtaie de inimã... Îmi culeg regretele ºi sfâºiu crusta: "La luminã! La luminã!"