Învăț de la ploaie să curg...
Încă mai aud romanța zâmbetului indecis.Fâșii de nopți trăite sau visate se prefac în păsări de timp furat și zboară cu aripi de fluture spre lumea pe care despărțirea noastră a înjumătățit-o.Din balansul de pâna acum înțeleg că este întradevăr greu să intri în altă lume.
Între cer și pământ este apa.Ea vrea să fie cer, dar nu-l poate decât oglindi sau tinde spre el ca aburul, ca norul sau curcubeul.Apa vrea să fie pământ, dar prea puțin îl pătrunde.

E de ajuns să întinzi palmele și vei simți în căușul lor sărutul.Cheamă-mă pe numele pe care mi l-ai dat...Pe brațul tău, degetul meu alunecă de la umăr până la degete, într-o nerostită mărturisire.
Vreau să existe mereu sub rubine crini nemuritori!Să ne miroasă iubirea a ploaie de vară, chiar dacă arde...E un mesaj către sufletul tău, ca să nu uite că-n simfonia împărtășirii, trupul e un instrument fragil, dar periculos.