Încet, încet, simt cum mă îneacă păcatele; mă apasă greu crima ce-am săvârșit-o împotriva mea.
În ceasuri de seară caldă, simt setea de schimbare ce îmi arde trupul; nu vreau decât să alung teama și durerea din mine... Cu ochii stinși de moarte, cu trupul fără vlaga, îmi caut sufletul. Mă infrigurez de nerăbdare si presentimente... l-am găsit! Un suflet palid și o inimă care geme de durere. Și vreau să cred că nu e al meu, dar al cui să fie? Cine altcineva se mai simte gol pe dinăuntru? Cine altcineva se mai simte stăpânit de un demon lăuntric? Cine altcineva mai joacă acest ciudat joc al sorții? Cine altcineva se mai luptă cu necunoscutul din el?
Știu că numai eu... Dacă nu ar fi așa, aș recunoște neputința din ochii lor și aș știi că sunt asemenea mie! Dar sunt doar eu... sunt singura în universul meu!
Vreau să țip, dar glasul îmi îngheață... O deșteptare ciudată mă cuprinde...de ce nu mă resemnez? Trăiesc într+un prezent mohorât, într-un univers imaginat; sunt cuprinsă de neputințe, de slăbiciuni, de obsesii demonice! Și ce pot face? Întreaga mea viață e plină de încercări de a uita și de a merge mai departe....
Dar poate că acum căderea imi va dărui libertate...