În umbra misterioasă a codrului, ascult liniștea nopții acompaniată doar de glasul lunii pline. Strigătul înfiorător al unei bufnițe mă face să tresar, iar o cale apare în fața mea. Aud acum muzica pădurii adânci…este precum un cântec duios al sirenelor…mă cheamă…Zei atotputernici, dechideți porțile și lăsați-mă să-mi urmez calea spre necunoscut…Madrigalul mă duce către nicăieri și văd lumea cum se scurge ca nisipul într-o clepsidră. Acum e liniște în jur. Nu-mi aud nici măcar respirația sau bătăile inimii. Oare am murit?