Cineva mi-a spus că atunci când studiază pentru prima dată o boală, studenții de la medicină sunt convinși că prezintă simptomele ei. Același sentiment îl am deschizând paginile acestui site, mă îmbolnăvesc de voi.

Uneori nici nu știu ce boală am și mai citesc o dată ca să pun un diagnostic clar, diferențiat. Dar se întâmplă ca nici a doua citire sa nu dezvăluie boala și mă pomenesc cu viruși necunoscuți îngrămădiți în suflet.

Mulți autori îmi provoacă tumori maligne ce înfloresc în colțuri nici chiar de mine cunoscute. Plină de metastaze îi aștept sa expună un nou text. Mă vindec uneori uitând, dar recidivez pentru că ei nu ma lasă să uit de existența lor. Aici nu s-au inventat citostaticele. Iar dacă autorul dispare, mor de dorul lui și tot mă duc.

Alții mă infectează cu viruși copilărești. Fac pojar și rubeolă. Mă înroșesc toată și mă scarpin zece zile. Dar îmi trece și nu uit că în Renaștere m-ar fi ucis. Unii mă lovesc atât de puternic cu agenți patogeni încât mi-e greu să închid pagina. Recitesc și recitesc să dau viață bolii. Așa am contractat virusul abominabil al prozei, e SIDA. Sigur, în fază incipientă. Nu are leac, doar finaluri tragice. Mă încânt cu noua mea boală.

Și așa o duc bolnavă printre tulpini mutante de viruși și microbi fără antidot, doar imunitate. N-am să mă îmbolnăvesc de haiku niciodată, deși am vrut. Am strănutat de două ori și poezie, dar m-a părăsit deși i-am creat un mediu propice de cultură, în melancolie pură. Nici n-a vrut s-audă. S-a risipit pe fugă refuzând să mă bântuie așa cum face, de curând, o ciumă. Ca un gând bolnav, are unghii rupte, e știrb cu măsele slăbite în alveole și defecte de vedere – un început de scorbut. I se spune jurnalism și mă atacă doar pe mare, între valuri de oameni ce nu sunt bolnavi de literatură, printre trecători ciufuliți de mareea vieții, de nevoi. Și nu vorbesc despre nevoia de doctor, ca a mea, ci de banii de întreținere, de plătit facultatea și păinea unui copil neștiutor. Uite, m-am înșelat. Au și ei o boală : au paraziți.

Muribundă fiind, mă lupt demn să fac metastaze geniale, să tușesc tuberculoză divină, să vă îmbolnăvesc pe voi. Vreau să fiu contagioasă foilor albe și să-i dau pneumonie unui pix, nu râie sau un herpes mic. Să-l fac să crească abcese și hemoragii interne, nu negi negri ca antet pe-o coală albă, contaminată de-o banală răceală. Așa, de început, să vă induc o anemie slabă și un prurit, un deficit de magneziu să vă atace sistemul nervos măcar un pic.

Uite, tocmai am tușit sânge. Da, a fost bun ultimul autor citit. Aș putea să scriu cu sânge, oricum metastazele mă dor prea tare ca să întind mâna după un pix. Ehe... nu degeaba îi spune Agonia.