se făcea că el e un copil autist. are ochi mari, a împlinit 18 ani, un adolescent de mână cu hansel și gretel. mama lui i-a făcut din cartoane doi cilindri îmbrăcați în molton. două tunele prin care mâinile intră până dincolo de coate. ca să nu își mai facă singur rău. adică să nu-și mai tragă pumni. are proeminențele osoase de la degete jupuite. nu mai e strat de piele. pumni în perete, în uși. vrea mult afară. cutreieră parcuri la infinit. iubește câte un desen pe o sticlă de apă borsec ori pe cutia de smântână. napolitane joe, casete audio învățate pe dinafară.

el e sărbătoritul. tălpile lui mari par împrăștiate pe gresia din bucătărie. ciocnim pahare, ne urăm sănătate. refugiat în pat, stă pe o parte, încuiat pentru lumea noastră. ajungem la piure cu friptură, salată. vine și el, i-e foame. are o aftă la buze, scâncește când dă de oțet. își dă câțiva pumni în frunte, cilindrii închid ochii. papagalul în bucătărie face gălăgie. încercăm să-l convingem că o să fie bine. o să treacă. devine din ce în ce mai necăjit. mănâncă totuși, cu buzele răsfrânte. apoi se pune în fața mamei lui. vrea afară, o trage de mână. încă puțin, alexandru, să tăiem prăjiturile: una neagră, una albă, cu gem. și tortul, uite ce tort frumos… numărăm frenetic lumânări micuțe, să nu greșim. la mulți ani trăiască începe să plângă. el vrea afară, nimeni nu-l ascultă… încă puțin…

se făcea că pe o stradă mai sus un copil autist desena un cer singur
un leagăn mare adormea norii