Un om pune suflet în ceea ce scrie.

Aflat în fața negării în sine,
de neafirmare, sau marginalizare,
trece subit prin patru ipostaze,
studiate de alții și verificate:

Prima,
e dorința de-abandon, de reorientare,
dar și de neacceptare-întrebare
a condiției concrete, obiective, desuete,
ca un deget pe o rană:
"Nu picați :...e o capcană..."

A doua,
izvorâtă din orgoliu,
e minciuna portofoliu:
"Eu sunt bun și fără pată,
lumea e neavizată"

A treia,
realizarea,
propriei inhibiții sau a mediocrității literare,
este cea ce doare tare,
dar și ea într-o formă de neacceptare,
conducând la furie și la reproș:
"Lumea e de vină...e cu susu-n jos!"

A patra,
e opțiunea,
funcție de cât de mare-i pasiunea:
"Să mai scriu...sau să mă las?
Dacă nu mai scriu...sunt laș;
Dacă scriu...e o povară,
ceilalți mă vor face de ocară"

Nu-i nimic...lasă sa fie,
Poezia...o sa vie
ca o dragoste înstrăinată,
sau o iubită temporal abandonată,
ce revine iertându-ți rătăcirea:
"Ce mai vrei?...și nemurirea?
...nu ajunge...fericirea?"