Mai e puțin până la solstițiu, până la cea mai lungă zi, când o să intrăm în zodia racului. Ei, na! Da, o să intrăm în rac, nu cu spatele așa cum trece el pe undele de nisip subacvatic, ci cu fața înspre trupul lui mic, tăios, acoperit de carapace, dar cu interiorul atât de emotiv și reactiv ca o aură de medium copilăros. Ah, ce greu m-am mai obișnuit cu zilele astea atât de lungi, cu soarele voluptuos care se trezește la cinci dimineața și-mi sparge fereastra, ba nu, hai să spun mai frumos, că o deschide ușor cu brațele lui fierbinți, aurii, când eu de-abia la ora opt trebuie să mă trezesc, uf, pentru că am ore de la zece în fiecare zi. La început îmi puneam perna în cap, dar tot degeaba. Până la urmă am citit pe lista cu instrucțiuni din hol că pot să cer orice de la administrație, așa că le-am cerut o draperie mai mare decât flinticul de perdea care abia îmi acoperă un sfert de fereastră. Dar oricum, au trecut deja două săptămâni și parcă parcă m-am obișnuit cu lumina puternică, dar și cu amplitudinea mai mare a trecerii timpului, pe care-l simt zbârnâindu-mi și pulsându-mi din tălpi până-n creștet. Acum deja mă trezesc mai devreme, deschid larg geamurile să-mi intre aerul răcoros din pădurice în cameră și mai moțăi puțin în bătaia razelor ca o mâță, nu înainte de a da drumul la radio să mai ascult din ce cotcodăcesc finlandezii, care în genere sunt oameni cam tăcuți. Dacă nu-i întrebi tu ceva, nici ei nu-ți spun nimic. Totuși, Jonna e vorbă-lungă. O să mai vedem, poate doar la prima vedere. De când sunt aici, pe la prânz aproape în fiecare zi a plouat torențial o jumătate de oră și încă nu-mi imaginez cum va fi la iarnă, când cele patru ore de înserare se vor transforma în patru ore de zori, iar restul va fi noapte. Numai noapte. Zâmbesc. Nici schiurile nu mi le-am adus, dar cum să schiezi pe întuneric, fată? Ei, așa bine, trebuie să existe și pârtii luminate… Oh, încântătoare, interminabilă noapte, cu lampadarul galben ca șofranul aprins într-un colț, zăpada cât casa și circulația pe străzi complet oprită. Așa cel puțin povestea Ilona, care e aici de doi ani. Parcă văd că o să vreau să mă urc în vârful patului cu o carte, să mă-nvelesc bine cu o pătură, să beau mult ceai cu rom și să nu-mi pese de vifornița de pe-afară. Cu ce s-or ameți oamenii pe-aici? După cum se manifesta alaltăieri Pekka, am impresia că votca și berea sunt baza. Sper să nu mi se facă dor de casă că atâta-mi trebuie.