O lumină duios filtrată prin fumul nostalgiei, dureros de bună și înțeleaptă, înmiresma privirea. De mult nu mai respirasem o fericire atît de calmă și de nepretențioasă ce-mi aducea aminte că suflarea mi-e geamănă cu aburul pe care-l povestea cîmpia.

Norii se subțiaseră atît cît să-i străbată, bine conturat, ca o tipsie de argint oglindind un foc depărtat, discul de strălucire palidă și dilatată al soarelui. Peste fața lui treceau - mătăsuri vagi - neguri destrămate.

Azi am zărit aripa zorilor: albă, nervoasă, prelungă.

Soarele-n brume. Amnare de foc băteau cremenea suferinței și vifor de scîntei se abătea spre iasca-nchipuirii.

Cer plin de norii verii. Bucurii și tristeți topite-n plămada uitării, gata să izbucnească în stihiale prospețimi.

Cum pleacă iazmele ceții în zori și cîte una se mai agață o vreme stîngace în coama unui deal...