Mi-ai vorbit mereu și mereu.
N-am știut să te înțeleg
Căci eu
Nu eram încă eu.

Ai vorbit prin văpaia soarelui
În crugul amiezii,
Între munte și fluviu,
Sau prin albul zăpezii
Atât de concret, fără dubiu.
Și acest curcubeu de dovadă
Ochii mei n-au știut să îl vadă.

Ai vorbit prin cântec și tunet și zbor,
Cu voce limpede de izvor
Sau cu ciripit de glasuri florii
Printre cetele de copii.
Imnul acesta duios, dar și crud,
N-am avut urechi să-l aud.

Ai avut glas de arbore tare
Sprijinind cerul de pământ
Și mi-ai dăruit prima culoare,
Când te luam în brațe plângând.
Atâtea anotimpuri, mirarea
N-a mai simțit sub palme vibrarea.

Ai vorbit prin mâna părintelui,
Prin gura prietenilor,
Prin ochii iubitului,
Prin trupul copilului...

Și n-am știut să le iubesc râsul
Cum n-am simțit foșnetul,
Cum n-am auzit cântecul,
Cum n-am văzut lumina.

Doar atunci când toate acestea m-au lovit,
Ca pe un copil - ca să știe că a greșit -
Doar atunci am simțit lângă mine
Prezența,
Esența,
Dorul Pământului,
TU!

Și chiar dacă n-am ajuns încă la tine
Te simt foarte aproape,
În tot ce văd și simt și trăiesc.

Știu că mintea mea nu te-ncape,
Dar pot - din suflet - să-ți spun:
"Pentru că exiști, te iubesc!"