ce înalt ți-ai făcut cuibul
nici o emoție
nici o tresărire până la
gingia sângerândă
apoi încolăcirea
un șarpe după noaptea mâniei
primește-mi umbra
peste chipurile icoanelor de acasă
să rămână la urmă privirile mai îndrăznețe
între două regrete domină semnele de aer
recuperate din noi pentru dumnezeire
ce repede ai crescut
ca o imagine proiectată pe scoarță
afară strigă copii desprinși de fiecare clipă
acoperiți până la brâu cu marginea lumii
uleioasă
când mă chemi orice fir de praf visează
că are ceva la inimă
desfășurând din sângele meu o succesiune
fotografii tăiate dintr-un brad
întrezărind pentru prima dată minunea
peste cenușă apăreau desene
să putem ieși la aceeași suprafață
sub una din banchetele de lemn
până se va scurge lumina într-o seară
din atelierul mamei...