La momentul când scriu rândurile astea stau la masa mea de lucru în fața computerului meu și sunt tare plictisit. Când sunt plictisit mă gândesc la cele mai ciudate lucruri și am curajul să-mi pun cele mai prostești întrebări care în final se dovedesc a nu fi așa de prostești cum credeam la început. Acum nu știu ce mi-a venit (adică știu dar nu are rost să vorbesc despre asta) dar mă gândeam la scopul existenței mele și tot încerc să compar anumite scopuri între ele să văd care este mai măreț. Bineînțeles că acest proces al găsirii scopului care are maximul de măreție nu durează mult pentru că răspunsurile care mi le dau nu încerc să le evaluez într-un mod logic, rațional, și primul răspuns care îmi vine în minte îl consider bun dacă "simt” că este bun.

Să ne gândim puțin la existența noastră căreia de multe ori îi dăm foarte multă importanță. Oricine vrea să-și îndeplinească anumite scopuri în viață. Cine reușește să-și impună un scop cât mai mare și să-l îndeplinească acela este considerat cel mai bun dintre noi. Uitați-vă la "geniile" care au trăit până acum. Cine n-ar dori să fie un al doilea Einstein, Eminescu sau Newman. Când vine vorba de inteligențe aceste nume sonore sunt cele mai vehiculate, chiar și de părinții noștri, uneori. Așa că de mic fără să vrei îți stabilești în minte un anumit idol. Dacă ești inteligent și la început înveți pentru că părinții îți spun să înveți, că așa e bine, după un timp faci asta pentru că ești convins că acumularea de informații este un lucru bun. Deci oricum ai întoarce problema tu te naști și-ți iei în primire anumite obligații, pe care uneori le poți respinge, dar de cele mai multe ori nu o faci pentru că ești sigur că e bine ceea ce faci. Dacă te gândești bine singuranța asta nu vine pentru că tu ai evaluat scopurile tale și ai dat un verdict pozitiv ci pentru că alții au evaluat scopurile și ți-au spus că e bine. Și de ce nu le-ai da dreptate când regula pe care o înveți încă din primii ani de viață se poate rezuma la fraza: “sunt proști, dar mulți…”. Deci ceva poate fi considerat adevărat dacă majoritatea îl consideră adevărat.

Bineînțeles cele spuse mai sus pot fi generalizate pentru că nu sunt valabile numai pentru cei inteligenți care visează să revoluționeze un anumit domeniu științific ci și pentru cei care visează să devină bogați și celebri, de exemplu, sau pentru cei care nu au nici un scop în viață.

Acum vine și întrebarea "stupidă" pe care mi-o pun: "Și dacă majoritatea nu are dreptate”. Evident nu are nici un rost să încerci să răspunzi la această întrebare dacă ea este pusă pentru a pune în dubiu o valoare de adevăr a unei propoziții cu o importanță scăzută. Întrebarea "are sens" când este pusă pentru lucruri pe care le accepți așa cum sunt și care pe parcursul vieții te pot influența extraordinar de mult.

Voi încerca să pun câteva asemenea întrebări și voi discuta pe marginea lor. Fac acest lucru pentru că nu sunt în stare să-mi dau răspunsuri categorice și când mi se întâmplă asta îmi dau seama că nu sunt decât o insectă amărâtă care încearcă să supraviețuiască.

Una din întrebări este: "Există viață după moarte?".

Această întrebare este ciudată din foarte multe motive. Oricine își pune această întrebare la un moment dat, dar, nimeni nu-și dă un răspuns cu adevărat. Închipuitele răspunsuri nu sunt decât amânări ale momentului când vei fi obligat să te gândești serios la întrebarea asta. Răspunsul acestei întrebări poate spori sau micșora importanța vieții. De cele mai multe ori nu-i înțelegem pe cei care se sinucid și îi facem lași. Și poate că asta și sunt, dar mai are vre-o importanță aspectul ăsta dacă nu ar exista viață după moarte. Când viața ta este ceva limitat la 60 sau 90 de ani, își pierde importanța. Pentru ce ai trăit? Bineînțeles că dacă ai ști că există viață după moarte, evident, că ai cunoaște și mijloace ca să ajungi să "trăiești" după moarte și dacă ar exista reguli care să condiționeze intrarea ta în acea viață, în mod sigur că le-ai respecta. Dar situațiile despre care vorbesc nu există niciuna, pentru că oricare dintre situațiile de mai sus este mai bună decât cea de acum. Trăiești în nesiguranță, nu știi de ce trăiești, nu știi de ce trebuie să suferi sau să te bucuri, trebuie doar să accepți, să înghiți și să mergi mai departe în speranța că pasul pe care-l vei face pentru a merge mai departe, este un pas înainte pe drumul cel bun.

Această întrebare care are legătură numai cu religiile și care își găsește răspunsuri, nedemonstrate, numai în învățăturile religioase, condiționează comportamentul indivizilor umani.

Auzi mereu vorbindu-se de absolut, despre omul de factură superioară și când te gândești bine și acest concept al absolutului este relativ la persoanele care îl discută. Atunci când observi relativismul unui concept care ar fi trebuit să fie absolut, observi că lumea în care trăiești este una a îndoielilor permanente, a întrebărilor fără răspuns și singurul lucru perfect și absolut din această lume este imperfecțiunea ei. Și când te mai gândești că aceste idei despre omul de factură superioară vin din aceleași învățături care au generat și întrebarea care nu are răspuns, scrisă mai sus, îndoiala ta despre valoarea de adevăr a unei anumite propoziții este singurul adevăr sigur pe care-l deții.

Și dacă și absolutul nu devine decât un concept relativ, tu spre ce trebuie să mergi, spre ce te îndrepți? Eu aș spune că nu ne îndreptăm spre nimic. Pentru a îndeplini ceva ai nevoie de timp. Timpul este o noțiune inventată de om pentru a da succesiune lucrurilor, deci nu există cu adevărat. Am venit în lume fără nici o hartă și pentru a da un sens vieții tale lipsite de sens te raportezi la anumite repere, crezând că acestea sunt absolute. Dar dacă aceste repere sunt și ele raportate la ceva, atunci tu la ce te raportezi.


Întrebarile rămân și adevărul nu e undeva, acolo… adevărul nu e…