Mă îndepărtez de acest zbucium evadând în peisajul idilic pe care-l port ca pe un trandafir la rever. Desfac din memorie sărbători întâmplătoare din nopțile caniculare cu lăutari cântând ceva de inimă albastră, cu fețe de masă pătate de vin roșu. Cearcănele se scurg vineții spre zorile care apar de niciunde. Ne simțim plini de nimicuri. E bine. Pâinea de-aseară e uscată și mușcăm din ea ca dintr-o amintire a cinei . E bună. Lampioanele capătă un aer naiv sub flacăra unui răsărit prea fierbinte de la prima lui licărire. Ne e atât de bine aici, transpirați, obnubilați, zâmbind fără noimă în ritmul lălăit al romanțelor din altă lume. Îmi fixez ca reper împletitura de lemn pe care se cațără un trandafir sălbatic. Mă fascinează formele sinuoase ale fibrei lui vii. Mi-e atât de bine încât nici nu bag de seamă că toate acestea s-au născut moarte din memoria taților noștri.