„Cuvintele tale înfipte adânc între coastele visului meu”
(nu a sunat ceasul astăzi)
Îi simțeam mâinile trăgând urlând încruntându-se
încerca să mă arunce de pe linie în cerc
ea, marele exercițiu de respirație cu o singură pauză și aceea sfârșitul
și strănuta pentru că era frig acolo, în uterul dumnezeului care a născut-o
se uita la mine și nu înțelegea de ce nu o vreau
-pentru că nu știu să inspir, știu decât să expir
te-am murit de când te-am avut-
se uita și își frângea ghearele în carnea mea străină
iar eu îi sforăiam orice sforțare îi visam orice nevis
am obosit-o de neființă în proiectare
și am gasit-o după ultimul vis lângă mine
atunci adormise și ea...