Întotdeauna te-am văzut frumoasă.
Dar, abia pe la vreo cincisprezece ani, când toți copiii, căci sunt copii încă, trăiesc marea transformare – atât de spectaculoasa desprindere de părinți, te-am văzut așa cum erai de fapt: fabulos de frumoasă – cu degetele tale fine, cu unghiile vopsite într-un roșu profund, cu ochii atât de pătrunzător de albaștri, cu mersul atât de potrivit femeii perfecte, cu vocea ta copleșitor de calmă și de îmbietoare la poveste…
Atât de târziu te-am descoperit, încât aproape că îmi pare că nu îmi va ajunge timpul să-ți arăt cât de mult te iubesc…


(noiembrie 2002 – mamei mele)