- Învață-mă să simt culorile…

Ce zi mai potrivită ar fi putut să aleagă pentru asta, dacă nu prima zi de toamnă? Poate doar a doua să mai fi fost atât de specială și plină de culoare… și a treia și a patra… și a treisprezecea…

Toamna nu începuse niciodată în calendar pentru el, ci undeva în jurul și înăuntrul lui… Nu contase niciodată ziua când, ci sentimentul cum…

Îi simțea mirosul când se plimba pe alei și îi mângâia ochii ca un sărut ce face trezirea atât de plăcută, așa știa că vine… Nu semne învățate într-o școală ai căror profesori au trăit mult prea puțin… Nu păsări ce uită să mai plece spre țări mai calde ce nu le sunt “acasă”, nu frunze căzătoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar în magazine... Fructe ce parcă n-au văzut niciodată un pom sau un copil care să le culeagă cățărându-se plin de poftă până în vârf… El iubea să urce în copaci…

Culori… arome… aer… apă și suflet… e incredibil cum se repetă toate peste tot… Se repetă, așa cum apa se repetă în fructe și în oameni și în râuri și în flori, așa cum dragostea e precum apa într-un circuit ce nu se închide niciodată, prezent peste tot în jur și în noi… Apa e mai ușor de învățat și conștientizat, și înghițită cu poftă atunci când setea te îndeamnă, n-are să facă niciodată prea mult rău după 3 luni… Și totuși oamenii însetați de o dragoste pe care nu o înțeleg, dau pe gât rapid primul pahar cu senzații ce le apare în cale, crezând că orice baltă le poate satisface dorința de a bea, crezând că balta e din naștere infinită…

Culorile…

Poate era ploaia cea care împrăștia culorile luminii pe alei, coborandu-și curcubeele peste frunze și lăsând frâu liber stropilor să deseneze… culori… Unde fuseseră culorile acelea toată vara? În ce club sau pe ce plajă se pierduseră? Poate… nu ele se pierduseră…

- Învață-mă să simt culorile… mi-e dor de ele și… am uitat…

- Nu ai uitat… doar… nu ai încercat cu adevărat… poate… prea ocupată fiind cu alte lucruri mai importante…

- Mai importante…

Cum ar fi lumea doar în nuanțe de gri? O lume fără culori, fără gust de apă din râu, fără parfum de rășină de brad, fără petale moi de flori atât de libere dintr-o pădure eliberatoare… Cum ar fi lumea fără să poți să atingi cu vârful degetului un cap galben de pui de găină, cum ar fi să nu poți să auzi cucuveaua ce cantâ noaptea în pădure când orice zgomot îți produce frică? Cum ar fi să nu poți să privești ore în șir, ore în șir, ore în șir, ore în șir, ore în șir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele să nu simtă niciodată cu adevărat ce înseamnă alte buze, pentru că sărutul ar fi doar o acțiune mecanică produsă de o dorință la fel de mecanică precum obișnuința? Cum ar fi să trebuiască să pleci, spre ceva ce nu produce în tine nicio fărâmă din fericirea și minunea pe care sunetul inimii ei îl face când îți lași tâmpla pe pieptu-i să-ți adoarmă… să pleci pentru că nu ești deloc liber să poți să-ți stabilești niște priorități în funcție de tine, nu de ce e în jurul tău… Cum ar fi să încerci mereu să te adaptezi la lumea din jur, și niciodată să nu încerci să o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi să renunți la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi să nu știi ce înseamnă libertatea, prea învățat a accepta tot ce ți se întâmplă așa cum vine natural… Cum ar fi să existe un destin care să ne conducă viața (natural), ceva pe care să putem da vina atunci când noi nu reușim să facem sau să fim mai mult? Cum ar fi să nu poți să plângi, pentru că nu-i nimic care să-ți umple inima atât de mult de lichidul unei iubiri care să dea pe-afară? Cum ar fi? Ce simplu să găsești răspunsul…

- Nu vă supărați, îmi puteți spune…

Un om la întâmplare de pe stradă, oricare, oricând, îți poate spune, pentru că el trăiește în acea lume, și lumea aceea e tot ce există în jurul lui și în el și-n tine… O lume în care nu doar călcatul pe flori e interzis, ci și mângâierea sau mirosirea lor… o lume în care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezintă decât o casoletă într-un congelator și un ou într-o tigaie… O lume în care dragostea nu-i o minune ce te merită cu totul, ci ceva obișnuit ce nu necesită atenție, pentru că atenția necesită timp… și timpul costă bani… și banii costă timp… și atunci avem nevoie de timp ca să facem bani să putem avea timp sa facem și mai mulți bani… Ca în puținul timp liber să avem ce să cheltuim… Să mângâi ușor cu degetul urechea ce-o iubești căci e a ei, nu există… Să-i simți pe buze sânul rotund și mic și mai frumos ca cerul, nu-i mai plăcut ca berea rece și nici ca ziua-ntreagă la un birou prea gol, de-aceea nu se luptă pentru asta… Dar se devine jalnic pentru mult mai puțin… Să îi săruți lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbește despre voi o scoate, nu există. Să nu existe “nu”, nu există. Să pleci când ai fi putut să stai, da. Întreabă pe oricine… vorbește cu orice om... sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lăsat din tine…

- Învață-mă…

E umedă și caldă, și uneori e rece, și stropii sunt mai mari și frunzele mai multe… pe jos, nu în copaci… E mai ușor parcă să le vezi și să le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dădea viață… E mai ușor s-apreciezi ceva post-mortem, căci cât trăia nu ai putut să vezi culorile din el… E mai ușor să vezi corpul mort zăcând în lacrimi, decât inima ce urlă de durere după ajutor… E mai ușor, căci ție nu îți pasă nici de corpul mort și nici de inima ce plânge, căci nu sunt ale tale… Niciodată nu au fost, și-atunci cum să le-nțelegi?

“În fiecare con stau o sută de păduri”, dar cine să aibă răbdare să le vadă crescând? Cine să iubească atât de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, când conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante… s-arate bine pe un raft pe care doar cârpa de praf îl mângâie, ocolind cu grijă conul… Cine să descopere că în el însuși zace un con dornic să rodească… o sută de păduri și de povești de dragoste, și case și biserici și un pătuț de lemn în care doarme dragostea… sau poate un coșciug, celulă pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru această lume… Unde-a plecat pădurea?

- Imaginează-ți un lan plin cu maci… plin, plin cu maci roșii, până la orizont… atât de roșii, atât de mari și de deși, că nici verdele de sub ei nu se mai vede…

- Ãsta e roșul?

- Nu încă… imaginează-ți acum că în lanul ăsta infinit de roșu, în mijlocul lui, departe de orice margine a lanului și de orice altă culoare umană, acolo în mijloc e o pătură moale…

- Roșie?

- Moale! Și pe pătură ești tu… privești în sus și cerul nu se vede, acoperit de maci, și macii cresc mai mari să vină peste tine… și te acoperă moale, tandru, dar fără să te atingă… Deasupra ta, maci… ești într-un tunel cu tavan de maci, de un roșu închis și un parfum sec…

- Ãsta e roșul?

- Nu încă… imaginează-ți că în tunelul de sub maci, lângă tine pe pătura cea moale, e un băiat… Un băiat îmbrăcat în roșu, ce privește în sus în timp ce tu-l privești pe furiș… Ai vrea să îl ții de mână, dar ți-e teamă, dacă el nu simte la fel? Începi să te foiești, inima îți bate tare, ai vrea să faci ceva dar simți că-i prea devreme, ai vrea să facă el, dar dacă nu o face? Emoția te chinuie dar dragostea te-ndeamnă, frica te oprește dar el e-așa aproape… Ai vrea să îl atingi… ai vrea să îl săruți… sentimentul e atât de intens încât fața îți ia foc în spațiul acela ce devine prea strâmt și fără aer… Acum… Atinge-l… întoarce-i ușor fața către tine și apropie-l… atinge-i obrazul cu al tău, ușor, cât să vibreze de dorința de-a se apropia mai tare… miscă-ți obrazul peste al lui până i-ajungi urechea… Șoptește-i ceva fără cuvinte și prinde-o între buze, doar puțin… coboară apoi spre gură, și stai deasupra ei… Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorință, și apoi încet apasă, și atunci devino el… Îi ai buzele lipite de-ale tale, și nu-i nimic să vă despartă… sărută-l… ușor… prinde-i buza de jos cu ale tale, și plimbă-ți buzele peste ea… gust-o ca și când e prima oară… simte-o și fă-o a ta… strânge-o ușor și umezește-o… nu deschide ochii, doar simte… lasă-ți limba să îi mângâie buzele dându-le ocol, și nu-l lăsa să miște… oricum nu poate… Respiră…

- Ãsta e roșul?

- Ce roșu? Roșul nu mai contează de acum…

Și ai atât de multe de învățat despre cum se simt culorile… Roșul nu mai există, nici alte culori… Doar voi doi, ce în acel moment, creați ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodată… Roșul nu mai conta acolo, în acea mare de roșu… altceva era mai important… Nu te pierde în detalii atunci când esențialul e atât de uriaș… Dacă vrei roșul să îl știi, îl vei ști, așa cum poți învăța să calculezi și să gătești… Dacă vrei dragostea, asta e altă potecă… Una pe care oamenilor le e frică să meargă, ea trece printr-o pădure prea întunecoasă ca ei să o poată lumina cu dragostea lor… E de preferat autostrada către mare și strada spre serviciu… Vrei să înveți cum se simt culorile? Iubește! Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii și jucării, o casă, un cer și o pădure albastră sub luna mult prea plină… pentru alții…

E lumea ce te schimbă? Ești tu mult prea puțin…

Primește suferința trimisă din afară, ea vine să te-ajute ca să devii mai tu… și-apoi o inimă mai bună o poate transforma, pe tine și pe ea în ceva și mai bun… din gheață scoate flori și le trimite-n lume, și tot ce-i rău în ea atrage-l către tine… Lumea nu știe să împrăștie în jur bunătate și căldură, dar poate că primindu-le ar înțelege nedreptatea și răceala și răutatea ce o conducea, și atunci și toamna ar fi primăvară pentru ea, căci florile răsar întâi în suflet, abia apoi în jur… Dar poți schimba în bine răul? Prostii… e mai ușor sî îți bei berea râzând de bunătate, și dragostea e mai comodă când drumul ți-este sigur… Mai important e drumul decât ea, de-aceea pentru el ne ducem încet viața… Un drum plin de bucurii e mai atrăgător decat o inimă plină de dragoste… și viața nu-ți-e briliantă, căci nu e viața ta ci doar o influență… O rămășiță din cel ce ai fost cândva, mult mai plin decât acum… Și iarna e frumoasă, nu-i nimic… poți merge la sky în țări străine, muncește mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire…

Și plânge toamna peste dealuri, prea singură printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi să-și ude părul și picioarele pentru a urca un deal… Oricum e toamnă și-n oraș, și pe strada ta, e mai comod să o simți aproape, să nu faci prea mult efort ca să o ai. Imaginează-ți că ai luptat tu să o aduci acolo, așa te vei bucura mai mult de ea… Ce minunat când luam zăpada în saci de plastic din curtea școlii de la țară și o duceam în curtea bunicilor ca să înlocuiesc zăpada ce se topise prea devreme…

Mi-ar fi rușine să câștig la loto, orice formă ar avea. Dar mi-ar plăcea, doar să arăt că aș da banii toți altora ce au nevoie, și n-aș păstra nimic și aș suferi și m-aș zbate în continuare pentru drumul meu de cărămidă galbenă ce duce către cer… avându-mă doar pe mine ca punct de pornire și ca ajutor și prieten și dragoste și drum și țintă mai plină decât Luna, văzută de dincolo de atmosferă… Știind că drumul meu și ținta și cu mine, suntem cu toții împreună ceva mai mare decât lumea… dar prea puțin ca să ajungă pentru ce-mi doresc să-i ofer Ei… Mai trebuie să cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constați cât de jos erai înainte… Cândva poate voi fi destul de mult să o pot merita… Și-apoi găsește-mă în mine și-n tot ce e în jur, și leagă-mă de tine, suflet alb și pur… Curcubeul nu înseamnă decât culori despărțite, culorile unite sunt lumina… Da… voi crește mult pentru tine…și-n urma mea și lumea…

Dar de-aș ajunge pe o stea prin lupta și durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea să-mi țină urma? Sau prea departe aș ajunge să mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine că nu există “prea departe” nici “prea greu” cand dragostea te-mpinge… Dragostea… Ce bine ca puțin îmi pasă de steaua aceea, comparativ cu Ea... Ce bine că pot să renunț la stea și la orice într-o clipă, pentru ceva mai mare decât tot...

Ce bine că nu trebuie să pleci… doar să vii…

...

- Nu am înțeles nimic... care e roșul până la urmă?

...

Ioan Stoenică, 1-2 sept 2008