Atunci când avea o clipă liberă, și dacă nu ședea, trist, pe scăunel, în fața câte unui apus de soare, Micul prinț se căznea să repare avionul prietenului său atât de naiv...

Într-o zi, avionul de hârtie avea să fie din nou gata să zboare printre stele.
Dând ocol larg Pământului...
Spulberând praful auriu al deșertului, ce se va depune, tot, particulă cu particulă, peste foarte îndepărtata și prețioasa amintire a lui Antoine.

O, cât de singur ar fi și azi, dacă din amintirea unui prieten atât de mare nu s-ar fi născut un prieten mai mic!

Și cât de plictisit de a îngriji o planetă pe care nu ajunge nimeni!

- Te aștept! șoptea el în fiecare seară, ostenit după truda zilei, fiindcă nu e lucru ușor să faci un asteroid să sclipească în Univers.

Iar ecoul acelei chemări abia șoptite străbătea distanțe uriașe, dându-i speranțe trainice lui Mic – ce se punea, uneori chiar la miezul nopții, pe scris litere de mână, numai ca să uite că fără avionul imaculat este neputincios…

Întotdeauna, dar întotdeauna, scrisorile lui se întorceau necitite.
În plicuri pe care nu își aducea aminte să le fi închis.
Cu timbre pe care era sigur că nu el le lipise.

Ce recunoștea, și se bucura de parca ar fi primit un răspuns, era doar adresa iubitului destinatar:

“Către Micul prinț
prietenul meu
de pe asteroidul B 612
care mă așteaptă cu nerăbdare”

Cu fiecare scrisoare, literele erau mai frumoase, mesajul mai mișcător...

Un motiv în plus să-i pară foarte rău că unii oameni mari nu își fac datoria.

Doar pun copiii pe drumuri până la cutia poștală... în care nici măcar nu încap toate scrisorile lor.