îmi pun rochia
realizez că nu-i nimeni
să-nchidă fermoarul
te caut pe fundul sticlei
nu nu ești acolo
doar umbra asta se rotește-n jur
o limbă de ceas tot mai grăbită
până timpul se strânge ca o pânză
o rochie ce-mi intră în piele
și nu-i nimeni
să deschidă fermoarul

încă o sticlă și rewind
să mă destram până la os