în liceu am jucat volei. mult.
aveam și-o echipă a clasei.
eram căpitan.
jucam în cupa liceului, unul chiar bun pe vremea aceea și cu faimă pe măsură.
în echipa noastră doar trei din șase eram foarte bune.
și fiecare, la rândul ei, cu atuurile ei.
eram tot timpul în formație de triunghi, ca să acoperim tot terenul.
și ne ajutam colegele extrem de mult.
doar eram o echipă.

am avut meciuri cu toate clasele, pe rând, până am ajuns în finală.

ca o paranteză, diriga noastră era profă de sport.
și mai era și proastă.

în liceu mai erau doi profi de educație fizică, soț - soție.
niște monștri.
stăteau la intrarea în liceu și, dacă iarnă fiind, aveai pantaloni pe dedesubtul sarafanului te puneau să-i scoți acolo, în poartă.
sau dacă aveai dres negru și nu bleumarin ți-l tăiau. tot acolo, în poartă.
niște descreierați.

ei bine, a venit ziua finalei.
echipa adversară îl aveau pe ăsta ca profesor.
am ales de comun acord un arbitru imparțial, un tip tare la volei din a 11-a și...am început.

a fost cel mai fierbinte meci din ..."cariera" mea de voleibalistă.
am avut o galerie de mă ia și acum cu fiori din creștet până-n vârful unghiilor..
am muncit toate în meciul ăla, era vital.
și...am câștigat.
în cel mai corect mod.

cupa era a noastră!!

nu.
evident că nu a devenit a noastră.
nici tricourile
nici insignele
nici...însăși victoria.
de ce?

pentru că au intervenit adulții, care nici măcar nu asistaseră la meci.
dar...li s-a spus.
li s-a povestit.
și, mai ales, li s-au povestit lipsa fair-play-ului și toate "neregulile".
și toate of-urile fătucilor domnului profesor au prins.
nu mai contează dacă au și convins.

cuum? să piardă clasa lui în fața clasei unei profesorașe acolo...și ea...??
așa ceva nu era admisibil.
nu. să se reia meciul...

habar n-am mai avut când și cum și în ce fel a avut loc festivitatea de premiere.
ne-am băgat picioarele în ea.
și în diriga.
și ne-am dus la o pizza.

a fost prima oară când a usturat crâncen de tot lipsa verticalității adulților din viața mea.
chiar aveam așteptări, zic eu, firești din partea lor.
nașpa.

am crescut, sunt adult, sunt la rândul meu la vârsta la care copiii îmi stau roată când deschid gura sau când dansez cu ei sau când mă joc cu ei sau când stăm la o bârfă mică..
nu i-am dezamăgit. cel puțin până acum.
și întotdeauna, pentru orice idee sau întrebare, oricât ar fi ea de cretină sau doar naivă, le explic.
după ce le răspund.

exact ca într-un meci de volei: primești mingea, o preiei și-o predai înapoi.
știind că o vei reprimi.
asta face toată frumusețea jocului.
asta îi dă autenticitate.
așa e corect și fair-play.