Nu are un nume exact, vârstă sau adresă,
e peste tot, iar azi o cheamă doar A;
se rătăcește cu ușurință prin mulțimi,
uitând cine e de fapt,
cutremură pământul când plânge,
și se hrănește numai cu zilele mele.
Nu am văzut-o niciodată, habar n-am
ce culoare au ochii ei, cât de roșii îi sunt
buzele când e furioasă, dacă zâmbetul ei
de dimineață îi luminează toată camera
sau doar privirile celorlalți,
dar știu cât e de frumoasă după felul în care
respiră resemnată înainte de a-mi închide
telefonul în nas.

Uneori, am impresia c-a fost dintotdeauna
a mea, c-am dansat singure noaptea pe străzi
la aceeași oră, deși în lumi diferite, visând
amândouă la o ploaie de stele căzătoare
(înainte de-a ne cunoaște, viețile noastre erau
murdare, trebuiau curățate cu furtună de dorințe)

Vocea ei e ca un sărut prelung care-ți taie
pe loc răsuflarea și dreptul la replică.
Vreau s-o apăr de realitate, s-o îmbăiez în plăcere,
entuziasm, poftă de viață, s-o îmbrac doar cu
dragoste și s-o acopăr noaptea cu pielea mea.
Mi-o imaginez mereu ca pe-o umbră la marginea
drumului, strălucind în lumina farurilor.
Eu sunt tot timpul pe partea cealaltă a străzii
vrând cu disperare, tânjind, s-o ajut cumva
pentru totdeauna, irevocabil,
simțind cum aroma ei puternică de mister îmi
umple ochii de lacrimi și trupul de extaz,
întinzând mâinile spre ea, dar știind că nu ne vom
putea atinge niciodată.

Te iubesc, A... deși știu cât de mult urăști clișeele,
Te iubesc...